Nostalgie primăvăratică

O aștepta pe-o bancă într-un parc taciturn,

Gânduri flămânde zburau dintr-un fraged turn,

Vrăbii plăpânde ciugulind, cu mult chin, 

Firimituri de pâine ascunse, ce festin;


Privirea-i tremurândă, în zare se pierdea,

Orbitele-n străfunduri, o arșiță lucea,

Oprindu-se cu sfială pe-un chip de mucava,

Un trecător vremelnic venind de-altundeva;


Et si tu n’existais pas, liniștea o suspinau,

Cuvinte revărsate intr-un carusel se-nvârteau,

Pe-o muzică de taină, iar ei se-mbrâțișau,

Mărgele străvezii de sticlă, perpetuu, se-nșirau;


Primul cuvânt, imbold al unor vremuri de demult,

O lume regăsită, tărâm de freamăt din trecut,

A fost odată, o poveste, înfiripată cu tumult,

Ca niciodată, o fată și-un băiat, iubindu-se, stingându-se c-un sărut. 

Iubire somnambulă

Iubire somnambulă

Căzută în dizgrație,

Oropsită și credulă 

Fără educație;


Se duse la plimbare 

Cu bursa de cuvinte,

Ce candidă paloare

Lucește din veșminte;


Iar traista cu merinde 

Atârnă-n neputință,

Căci gânduri muribunde

Se zbat fără credință;


Într-un destin năvalnic

Deșartă străduință, 

Căci moartea e-un pomelnic

De-o dulce biruință…


Iar viața e trecută 

C-un suflu dezvelită,

Privirea-i rătăcită

În taină, umbra se alintă. 

Gâlceava copiilor îmbătrâniți în rele

În strânsoarea adevărului declamat pe rețelele  sociale, nici dictatorii atotputernici, nici tiranii sanghinari nu mai sunt ce-au fost odată. Acum, ei se arată lumii într-o lumină grijulie care să le rotunjească colții de prădători sau care să le îndulcească samavolniciile. Ei nu sunt nemernici, sunt doar apărători ai tribului sau ai haitei pe care alte haite din împrejurimi, mai mult sau mai puțin îndepărtate, vor s-o extermine sau să‐i fure identitatea. Și când intrăm pe teritoriul ideologiei identitare, albul devine negru sau zugrăvit în nuanțe cenușii, iar negrul e doar un alb mânjit în tonuri umorale. Iar umorile (ca și gusturile) nu se discută, sunt doar păreri țipate ca verdicte bazate pe așa-zise crezuri, fără putință de-a-le contrazice.

Cine e mai furios și mai în vână, țipă mai tare sau își varsă mai cu spor veninul în noile bodegi virtuale, denumite pompos rețele sociale, acela are câștig de cauză. Iar acoliții intre-ale zbieratului îi țin isonul dându-i inimioare de solidaritate de tejghea, sau din contră, arătând un chip înroșit de vrajbă, pentru a-și marca teritoriul de târâtoare țipătoare. Și viceversa, dacă vreun guru mai procopsit sau vreun șef de gașcă mai deocheat le-o cere în numele unor idealuri mărețe întru propășirea clanului autohton. 

Agora a devenit o bodegă universală extra teritorială, unde fiecare are dreptate în bula sa de adevăr rostit cu emfaza unui buric al pământului, din fața unui ecran, devenit la un clic distanță, un avanpost al puterii poporului. Și-atunci când sunt mii și mii de astfel de mici fortărețe deținătoare ale propriului adevăr, se ajunge la o supra-Bulă iar Adevărul se fofilează pe ușa din dos.

Suspin de fericire haihuie

Iubire născocită în haine de paradă mută,

Ce fuge și s-ascunde, suspină și pre-plânge,

Râzând cu șoapte susurate într-o ureche brută,

Fără emfază, doar cu-o durere înfierată-n sânge;


Se-nvârte și se zbate, zvâcnește și se pierde,

În negura pustie a sinelui, veșnică trufie, 

Mocnește cu migală, s-aprinde și iar arde,

Se stinge și se moare pe-un vers de sindrofie;


Zglobie arătare, ce freamăt zguduit de nemurire,

Zadarnică speranță, o veșnicie țintuită în zeghe, 

O dulce amăgire cu gust firav de fiere, 

Coboară și se-nalță, plutind fără de veghe.

Adiere de toamnă

Chemare de nestemată șlefuită 

Prinsă-n mreje de năpârcă siluită 

Într-un colț de fragedă nechibzuință 

Nutrind o patimă de fiară înlănțuită.


Murind în straie de mireasă călătoare

Ce-a străbătut tărâmuri cu nisipuri mișcătoare 

Răpusă-n gând sau doar răpită din seraiuri 

De-un prinț fugar, cu ochii sângerând printre coclauri;


O palidă perdea de rouă fumegândă 

Se lasă peste-a Timpului dorință muribundă, 

De-un răgaz de liniște searbădă, dar vie

Cerșit cu lacrimi mirosind a melancolie.

Dor de pribegie

Plecat în lumea largă, din fragedă menire,

Cu traista plină de povești pe cale de-mplinire,

Iubiri pierdute sau ce n-au fost să fie,

Se cer de-a pururi rostite, într-un suflu dulce, de melancolie;


Cobori din tren și descoperi o altfel de viețuire,

Cea dinainte rămase agățată în vise de searbădă mărire,

Plăpând rebel, cu-o inimă doar ce atinsă de-o tristă veșnicie,

Pornit la drum c-un dram de-amară silnicie;


Te-ai fofilat apoi prin viață cu pași mărunți, de nălucă străvezie,

Dar animat de-un crez lăuntric, sau de-o pură nerozie,

Te-ai rătăcit pe-alocuri într-ale sorții brațe, ce tandră șerpuire,

Ah, carusel netrebnic, divin pustiu, iar tu cerșind într-una doar o mântuire!

Când tăcerea se revoltă

Când tăcerea se revoltă, se aud pașii fugind

Într-o doară, pe alocuri, pleoape grele tremurând 

Fără zarvă, fără lacrimi, liniște ca de mormânt,

Doar un strigăt de durere smulge piatra din pământ;


Patimi uitate în călimară sau roase de molii, 

Arșița care nu se mai cere ostoită cu săbii,

Ce stau acum ruginite într-un colț pribeag de vise  

Rătăcite în poveștile altora, sau pierdute printre nescrise;


Și-au dat întâlnire într-o carte ce va fi să fie 

Miraj sălbatic desprins dintr-un cadru de veșnicie, 

Ea, cu privirea tristă, ruptă din monotonie 

El, cerșind un dram de searbădă nebunie. 

J’accuse, donc on me voit

J’accuse la mer de faire des vagues

J’accuse le ciel de nous tomber dessus

J’accuse le vent de faire des rondes

J’accuse la pente d’être un peu trop raide

J’accuse le ver de se cacher sous terre

J’accuse la meute de se jeter sans peine

J’accuse le sage d’être trop pépère 

J’accuse la lune d’être délétère 

J’accuse la pluie de faire des siennes 

J’accuse la vie de passer sans gêne 

J’accuse la mort de venir se rendre 

J’accuse la plume de s’envoler légère 

Et si j’accuse, c’est que je suis !

O sărutare înlăcrimată

E ca o lacrimă rătăcită

Ce se prelinge pe ascuns

Din ochii umezi, încă nepătrunși

De vremelnicie, ai unei zburătoare;

Și în căderea ei tremurândă

Atinse în treacăt ale sale buze,

Înainte să se oprească

pe buzele unui muribund;

Gândindu-se să-i stingă arșița,

Unui suflet însetat fiind de veșnicie,

Ce visează în tăcere la un ocean de stele

Să-i lumineze tristețea

Sau să-i aline dorul de reîntoarcere în eternitate…

Cenușă vie, dor nebun de glie…

S-au mistuit și ultimele resturi de credință,  

Făclii albastre veghind cu (ne)chibzuință, 

Doar tu dispari în șoapte de cuvinte 

Și pașii tău se pierd printre morminte;


Amor de țară, deșert de tragică nesăbuință,

Ce țâșnește cu ropote nebune, fără trebuință,

Dintr-o măreață inimă bocind de fericire

Privind trecutul cu aprigă zvâcnire;


Ce vremuri urgisite trăiră străbunii noștri 

Eroii de nevoie, viețuind în bogate adăposturi, 

Pizmuite de toți vecinii lacomi și puternici

Ce i-au pus rele gânduri, de netrebnici; 


Și dacă totu-i doar o joacă de destine

Ale unor oameni zvârliți în Hora Mare, cu figuri senine, 

Zâmbete triste, mișcări răzlețe, ce searbădă menire 

Chiuind de-un dor nebun de glie, de cenușă vie!