Marele pișicher

Cel bun, cel rău, cel urât,…

Iarăși s-au încins rău spiritele pe meleagurile dâmbovițene cu reverberații pe tot mapamondul în aceste zile tomnatice cu predispoziție spre melancolie, dulce-amăruie. Întreaga suflare e înfiorată pe bună dreptate de câteva zile încoace după revelațiile mai mult decât cutremurătoare cu privire la cele întâmplate la Revoluție. Și din acest punct nu a a mai lipsit mult până când fiecare dintre noi s-a improvizat într‐un mic Sherlock Holmes de budoar (sau de tejghea, după preferințe), căci românul se pricepe la toate, de ce nu și la detectiveală (dacă-mi permiteți găselnița). Fiecare își dă cu părerea (un alt sport național) și încearcă să afle primul cine o fi Marele Pișicher (actualizat la zilele noastre) care învârte pe degete ca pe niște marionete, politicienii, jurnaliștii, afaceriștii de ieri și de azi (un fel de sforar șef din umbră)?

La prima strigare (pe rețelele sociale dar și pe celelalte plateforme media mai acătării), apare un fost/ revenit șef de la paza VIP-urilor (un fel de purtător de vipușcă). Deși a bifat aproape toate criteriile, e ceva, ceva care-l face să-i crape costumul pe la încheieturi sau mai bine zis, atunci când îl prinde inspirația de a da cu subsemnatul prin hrisoave ca să-și etaleze talentele în ale spiritului (de, pofta de slavă nu-l părăsește nici măcar pe cel înțelept). Pare el puțintel mai procopsit intelectual decât un alt confrate cu chipiu și purtător de tinichele (vi-l amintiți, un fost mare mahăr căruia îi plăcea să se fudulească cu sirene si girofaruri pe străzile capitalei, ca în proverbul bine cunoscut), dar parcă nu suficient ca să-l califice ca noua eminență cenușie de pe malurile Dâmboviței. Sau al nostru Richelieu băștinaș.

Atunci cine e cel care-l mânuiește din umbră pe al nostru președinte, se-ntreabă lumea bună? Și care-a reușit o performanță de neegalat, să-l transforme pe-al nostru prinț (purtător al speranțelor noastre întru mai bine de vreo 30 de ani) într-un broscoi răutăcios și urât pe deasupra, de mai toată blogosfera (aia trădată și dezamăgită, fără cale de-mpăcare).

Iar președintele care era pasămite bun pân-acum vreun an și-un picuț pentru lumea aia simandicoasă (incluzând și-a mea bulă) a devenit peste noapte un proscris, de care toți s-au lepădat (sau sunt pe cale de-a o face) căci dezamăgirea e strigătoare la cer. Între ce li s-a prezentat în vitrină și ce li s-a servit la masă e un hău profund. Întunecos și rece pentru a parafraza pe un cunoscător intr-ale slăbiciunilor omenești căci el nu s-a lăsat sedus de cântecul sirenelor albastre, carevasăzică. Ba chiar l-a preferat pe un alt candidat al Sistemului, care deși un fost reșapat cu papagalul la el (parafrazând un clasic contemporan), știa cel puțin ce-i poate pielea, anticipându-i potențialul de stricăciune.

Sistem (sau al său alter ego, Anti-sistemul), care trebuie să recunoaștem, s-a autodepășit cu asupra măsură, căci ne-a propus un meniu à la carte, după gusturile și buzunarele noastre. Un guru mistic (cu citate din filmele de animație), un șef de galerie mai din popor, un general cu zorzoane, o doamnă iubitoare de furnicuțe, un matematician neînțeles și singur, lista putând continua…

După cum spuneam, matematicianul neînțeles și singur a devenit ca prin farmec, Cel rău. O întrebare mă frământă de ceva vreme. Să-mi fie cu iertare dacă mă înșel (fără falsă modestie).

Poate că singur fiind (introvertit de felul său) a încercat să-și găsească dacă nu niște prieteni (ca în poveștile cu Feți-frumoși și Ilene Cosânzene), măcar niște aliați în interiorul Sistemului. Pentru a nu sfârși chiar mai rău ca un alt fost președinte intelectual care venise se pare, din afară (deși cei din jurul lui erau puțin dinăuntru). Și care s-a autodeclarat în cele din urmă învins de Sistem.Cei (momentan) din afara Sistemului care cumva contribuiseră indirect la alegerea sa în fruntea Statului și-și arogau niște drepturi, i-au propus un fel de alianță extra-teritorială, însă fără să-i garanteze șansele de reușită. Cum s-ar spune, dacă e să moară (cu sabia suspendării deasupra capului), măcar să fie în picioare, cu demnitate. Uitând că președintele actual nu se aseamănă câtuși de puțin cu cel jucător de odinioară (care avea și un partid la îndemână, care nu era puțin lucru). Și-au început să-i pună și condiții, să fie ei cei care separă grâul de neghină, adică să desemneze cine e bun și cine e rău…

Jocul sau bătălia pentru putere între diversele sfere de influență (din interiorul și din afara Sistemului) doar ce luase o altă întruchipare. Cele 3 puteri ale unui sistem democratic la care se adaugă a patra putere, cea a Cuvântului. Neuitând-o și pe cea tenebroasă, a Secretelor. Iar spectatorii (și potențiale victime sau călăi în devenire) fiind oamenii de bine (după simțurile lor) de pe rețelele sociale sau cei care-și duc traiul zilnic.

Iar cum trebuie să existe și un personaj bun, momentan a fost desemnat prim-ministrul (i.e., primul servitor al țării), care, om dintr-o bucată fiind, tace și face. Și neavând de ales ca orice administrator gospodar, căci haznaua vistieriei era cam goală din cauza șobolanilor ce dăduseră iama în merinde în sezoanele precedente, iarna apropiindu-se, el trebuia să umple cuferele, cum-necum. Mai întâi se făcu că ia de la cei cu carte căci mai inofensivi de felul lor. Și dacă s-ar fi enervat, probabil ce-ar fi putut să-i facă, în cel mai rău caz, să-i dea un patru la purtare, ce glumă bună. Dar mă îndepărtez de subiect, să revenim la oile noastre.

Apoi, când a început să se ia și de guzganii (rozalii sau nu), lucrurile s-au cam gătat. Războiul între cele două Puteri (legislativă și executivă) a fost declarat. Culmea neobrăzării a fost atinsă când a îndrăznit să suprime drepturile speciale ale împărțitorilor de dreptate (cu sânge și sudoare dobândite după aprige bătălii prin tribunalele prezidate tot de niște confrați), cei de neatins (adică, imuabilii), și atunci nu a mai fost de glumă. A treia Putere (cea cu doamna legată la ochi și cu balanța) și-a băgat și ea codița în jocul cu sumă nulă și fragilul echilibru s-a rupt.

Alianțele ad-hoc create cu forcepsul pentru bunăstarea poporului (care i-a ales) fiind cumva împotriva firii, s-au destrămat într-o clipă, ca prin minune. Și-atunci, rolurile au fost arbitrar împărțite (de cine, nu știm), pe alocuri inversate, între cei răi, cei urâți și cei buni. Cum nici o parte n-avea toată puterea, au început prin a-și dea la gioale și-au sfârșit cu pumnale înfipte pe la spate. Toate mijloacele erau bune pentru a lovi în fostul aliat de conjunctură devenit dușman peste noapte. Chiar și conservele din interior au fost reactivate iar deținătorii secretelor s-au dat și ei de-o parte sau de alta a taberelor.

În acest context de război total, în care interesul țării a fost complet sacrificat deși toți declarându-se a fi de partea bună a istoriei, președintele nostru, neînțeles și singur, s-a gândit că e preferabil să se autodeclare șeful Sistemului, orice ar fi însemnând el (fiind deja cel al Statului), iar în timp, prin autosugestie (sau printr-un truc de prestidigitație) poate cumva o fi și devenind unul. Apoi probabil că cu voia celui de Sus, va reuși cumva s-o scoată la cale și să iasă la liman. Sau nu?

Dar o fi existând oare o soluție simplă și realistă la această ecuație cu atât de multe necunoscute? Sau poate că Marele Pișicher o va scoate din joben în cele din urmă?

Care este firul poveștii în momentele de cumpănă ale istoriei sau ce-ar putea defini (ce ne-am dori a fi) cordonul ombilical al acestei națiuni, unind ființele ce-o alcătuiesc?

Acel kizuna românesc…

Un dor nebun de viață, parcă dezlănțuit din resentimentele unor secole de asuprire ale sorții vitrege…

Sau doar acel sentiment românesc al ființei scăldat de (prea) multă vreme în trilurile melodramatice ale doinei, mistuindu-se la foc mocnit de un dor pustiu…

Resemnarea artistică cu nuanțe patetice în fața unui adversar superior numeric sau  trezirea eroică dusă până-n pânzele albe când fierul a ajuns la os…

Un vis neostoit de înălțare sacrosanctă, de zbor încrustat în piatră, înaripat pe-o coloană a infinitului sau doar o bravadă cu accente megalomanice, kitch misecuvinist cu sânge  și sudoare pe ritmuri orientale…

Râsu-plânsu sau simțul exacerbat de tragic cu iz de Fanar, ca o baladă într-o Vale a Plângerii…

A face sau a te preface?

O lume fără imaginație…

Imaginează-ți o lume fără vicii

În care liberul arbitru nu-și mai găsește rostul

Cu oameni fără imaginație, doar cu ambiții egolatre 

Ce fac zgomot pentru a fi băgați în seamă 

Sau (își) vând iluzia propriilor destine deja consumate 

Tineri înspăimântați de strânsoarea 

plictiselii 

Fugind fără tăgadă, jucându-și anii la loteria  vieții 

Vise aruncate, mototolite, ruginite sau prea degrabă îmbătrânite 

Bătrâni ce-și caută trecutul în vâltoarea tinereții uitate

La un colț de stradă prăfuită, dulce-amăruie

Cu urme adânci de singuratică trecere de vreme.

Imaginează-ți o lume fără fiorii primului sărut 

La marginea a două suflete încleștate de nerăbdarea

Atingerii unui corp străin, vremelnic purtător de nemurire 

Întrepătrundere de carne vie, 

sălbatică străpungere, încălecare de searbădă veșnicie

Epuizându-se în convulsii de trăire pură, 

Sau un germene al unui viciu de (divină) procedură?

Învățare de minte

M-am izbit de un munte 

Și am început să împing o piatră leneșă 

Care prea colțuroasă fiind,

Mi-a scrijelit mâinile  

Și am lăsat-o să se rostogolească singură 

Ca să se învețe minte;  


M-am holbat prea mult la soare 

Și am început să fug după o rază rătăcită 

Care prea încinsă fiind,

Mi-a înroșit ochii

Și am lăsat-o să se stingă singură 

Ca să se învețe minte; 


M-am scufundat într-un ocean de cuvinte

Și a început să mă cuprindă un val de mărire 

Care prea rece și lunecos fiind, 

M-a azvârlit din brațe cu furie

Și m-a lăsat să mă înec la mal, tot singur

Ca să-mi fie cu învățare de minte. 

Un procès à la rigueur ou une histoire à dormir/ mourir debout

Tout a commencé un banal jour d’un mois de l’année en cours. Que dit-on déjà, qu’il n’y a pas de fumée sans feu. Ou quand tu cherches les embrouilles avec la bougie (c’est une expression roumaine, mais vous avez saisi le sens). Il n’avait pas l’intention de s’y mètre tout seul dans le traquenard, même s’il a fait presque tout pour y tomber dedans. Avec un peu d’aide de gens censés à faire respecter les règles du jeu, faisant partie d’une nouvelle catégorie de commissaires de la bienveillance ; règles à faire respecter par les autres. Eux, ils se considèrent au-dessus du commun des mortels. Appelons-les les amoraux cyniques. 

En revanche, ils peuvent te parler pendant des heures de toutes les consignes à respecter afin que les gens soient bienveillants les uns envers les autres et qu’ils soient ainsi heureux au travail même quand ils font les tâches les plus ingrates ou mortellement ennuyeuses. Mais, on sait que l’ennui ou la perte du sens de la vie qu’on subit, ne tue pas ; au pire, quelques arrêts maladie et c’est reparti. Les dommages collatéraux existent partout, n’est-ce pas ?

Néanmoins, ils sont les premiers à verser une larme symbolique au comptoir public ou compatir sans vergogne les victimes du manque de respect de la bienveillance. Et là, ils deviennent d’une férocité sans faille pour punir les coupables à la lez-bienveillance. Tous les moyens sont bons pour se débarrasser en même temps d’une personne indésirable ou trop encombrante.

L’amoral qui s’applique à punir le rigoriste  pour manque de sensibilité ou parce qu’il ne possède pas assez d’empathie au goût du jour. Le ridicule ne tue pas non plus. 

Lui, l’idiot, coupable désigné d’office, il se fait punir pour sa manie de la rigueur qu’il essayait d’insuffler aux autres. Et étant lui même, une sorte d’incompris, « passionné de l’absolu et de la vérité », il avait parfois du mal à exprimer son empathie comme les autres voulaient qu’il le fasse, d’une manière tellement douceâtre, qu’elle sentait le moisi. Il trouve tellement hypocrite des phrases toutes faites telles que : « j’espère que tu vas bien » avant tout message envoyé à bout de champ. Comme si le destinataire se mettrait ensuite à se plaindre de tous les malheurs de son existence. 

Lui, l’ostracisé de la bienveillance, il préférait largement manifester sa gentillesse en tendant une main à une personne tombée.

On pourrait se croire transposé dans une sorte de remake du procès de l’Etranger, selon Camus. 

« Dans notre société, tout homme qui ne pleure pas à l’enterrement de sa mère risque d’être condamné à mort.»

Când apele se despart, deși limanul rămâne o iluzie…

Am votat pentru o Românie onestă, un vis ce părea o iluzie (sau gândire magică), deși forța sa originară (ca o putere a cuvântării sau ca un act de credință) i-ar putea sufla în aripi ca să devină un proiect de țară. Chiar dacă a fost (poate) doar un slogan politic pentru cel care l-a întrupat, vraja sa i-a împresurat și fermecat pe mai bine de 6 milioane de oameni. Nutresc totuși speranța că mirajul poftei de slavă nu v-a devorat încă, domnule președinte, ci doar v-ați rătăcit nițeluș în meandrele monstruoasei Hidre (din Uniunea Searbădă a Lipitorilor nevertebrate) care a pus stăpânire pe acest mirific tărâm de ceva vreme și continuă să-i sugă seva creatoare. Și probabil că nu mai deosebiți capetele samavolnice pe care să le tăiați, sau mai degrabă nu v-ați gândit ce să puneți în locul lor.

Ar fi bine să vă aduceți aminte că Hercule nu a biruit singur fiara.

Sau poate că învăluit în brațele seducătoarei Circe, nu mai întrezăriți limanul. Deținerea puterii e iluzorie (oh, atât de îmbietoare), doar moartea e o certitudine. Iar viața e trăită cu bune și cu rele, fiecare dintre noi lăsând în urma sa ceva ce ar putea dăinui (cel puțin în amintirile celor apropiați) sau dimpotrivă altceva ce s-ar putea nărui într-o clipă fugară. Cu atât mai trainic va fi edificiul cu cât propriul sacrificiu e mai dureros (după cum bine o știți din propria experiență civică) și pe măsura înălțării, dar nu a celei personale ci a celei colective, pentru reprezentarea celor care v-au încredințat (vremelnic) destinul cetății (ai cărei cetățeni sunt).

Ce efemer e sentimentul de a ști de o sută de ori mai mult decât ceilalți din jur atunci când privim de la înălțimea amețitoare a unui piedestal. Izvoarele informațiilor posedate pot fi dinadins înșelătoare sau sursele-i otrăvite, iar concluziile pot fi și ele eronate, căci depinzând de ipotezele inițiale. Alegerea lor făcându-se adesea în siguranța certitudinilor egolatre. Ce-ar fi să faceți alegerea curajoasă de a spune Adevărul, fără teama incertitudinii viitorului politic, ieșind astfel din trista vacuitate a singurătății atoateștiutoare?

Și aplecându-vă iarăși urechea la cei pe care i-ați ascultat cândva, atunci când aveați mare nevoie și care nu v-au cerut nimic la schimb. Cei care au continuat să ardă capetele hidrei cu flacăra cuvintelor, numind răul ascuns sub diversele chipuri și riscându-și liniștea căci au crezut într-o Românie altfel, a oamenilor de treabă, cei care refuză să-și mai fure propria căciulă. Căci au înțeles că prețul pe care vor trebui să-l plătească e mult mai mare, viitorul copiilor și al generațiilor ce vor fi să vină.

Nostalgie primăvăratică

O aștepta pe-o bancă într-un parc taciturn,

Gânduri flămânde zburau dintr-un fraged turn,

Vrăbii plăpânde ciugulind, cu mult chin, 

Firimituri de pâine ascunse, ce festin;


Privirea-i tremurândă, în zare se pierdea,

Orbitele-n străfunduri, o arșiță lucea,

Oprindu-se cu sfială pe-un chip de mucava,

Un trecător vremelnic venind de-altundeva;


Et si tu n’existais pas, liniștea o suspinau,

Cuvinte revărsate intr-un carusel se-nvârteau,

Pe-o muzică de taină, iar ei se-mbrâțișau,

Mărgele străvezii de sticlă, perpetuu, se-nșirau;


Primul cuvânt, imbold al unor vremuri de demult,

O lume regăsită, tărâm de freamăt din trecut,

A fost odată, o poveste, înfiripată cu tumult,

Ca niciodată, o fată și-un băiat, iubindu-se, stingându-se c-un sărut. 

Iubire somnambulă

Iubire somnambulă

Căzută în dizgrație,

Oropsită și credulă 

Fără educație;


Se duse la plimbare 

Cu bursa de cuvinte,

Ce candidă paloare

Lucește din veșminte;


Iar traista cu merinde 

Atârnă-n neputință,

Căci gânduri muribunde

Se zbat fără credință;


Într-un destin năvalnic

Deșartă străduință, 

Căci moartea e-un pomelnic

De-o dulce biruință…


Iar viața e trecută 

C-un suflu dezvelită,

Privirea-i rătăcită

În taină, umbra se alintă. 

Gâlceava copiilor îmbătrâniți în rele

În strânsoarea adevărului declamat pe rețelele  sociale, nici dictatorii atotputernici, nici tiranii sanghinari nu mai sunt ce-au fost odată. Acum, ei se arată lumii într-o lumină grijulie care să le rotunjească colții de prădători sau care să le îndulcească samavolniciile. Ei nu sunt nemernici, sunt doar apărători ai tribului sau ai haitei pe care alte haite din împrejurimi, mai mult sau mai puțin îndepărtate, vor s-o extermine sau să‐i fure identitatea. Și când intrăm pe teritoriul ideologiei identitare, albul devine negru sau zugrăvit în nuanțe cenușii, iar negrul e doar un alb mânjit în tonuri umorale. Iar umorile (ca și gusturile) nu se discută, sunt doar păreri țipate ca verdicte bazate pe așa-zise crezuri, fără putință de-a-le contrazice.

Cine e mai furios și mai în vână, țipă mai tare sau își varsă mai cu spor veninul în noile bodegi virtuale, denumite pompos rețele sociale, acela are câștig de cauză. Iar acoliții intre-ale zbieratului îi țin isonul dându-i inimioare de solidaritate de tejghea, sau din contră, arătând un chip înroșit de vrajbă, pentru a-și marca teritoriul de târâtoare țipătoare. Și viceversa, dacă vreun guru mai procopsit sau vreun șef de gașcă mai deocheat le-o cere în numele unor idealuri mărețe întru propășirea clanului autohton. 

Agora a devenit o bodegă universală extra teritorială, unde fiecare are dreptate în bula sa de adevăr rostit cu emfaza unui buric al pământului, din fața unui ecran, devenit la un clic distanță, un avanpost al puterii poporului. Și-atunci când sunt mii și mii de astfel de mici fortărețe deținătoare ale propriului adevăr, se ajunge la o supra-Bulă iar Adevărul se fofilează pe ușa din dos.

Suspin de fericire haihuie

Iubire născocită în haine de paradă mută,

Ce fuge și s-ascunde, suspină și pre-plânge,

Râzând cu șoapte susurate într-o ureche brută,

Fără emfază, doar cu-o durere înfierată-n sânge;


Se-nvârte și se zbate, zvâcnește și se pierde,

În negura pustie a sinelui, veșnică trufie, 

Mocnește cu migală, s-aprinde și iar arde,

Se stinge și se moare pe-un vers de sindrofie;


Zglobie arătare, ce freamăt zguduit de nemurire,

Zadarnică speranță, o veșnicie țintuită în zeghe, 

O dulce amăgire cu gust firav de fiere, 

Coboară și se-nalță, plutind fără de veghe.