Cel bun, cel rău, cel urât,…
Iarăși s-au încins rău spiritele pe meleagurile dâmbovițene cu reverberații pe tot mapamondul în aceste zile tomnatice cu predispoziție spre melancolie, dulce-amăruie. Întreaga suflare e înfiorată pe bună dreptate de câteva zile încoace după revelațiile mai mult decât cutremurătoare cu privire la cele întâmplate la Revoluție. Și din acest punct nu a a mai lipsit mult până când fiecare dintre noi s-a improvizat într‐un mic Sherlock Holmes de budoar (sau de tejghea, după preferințe), căci românul se pricepe la toate, de ce nu și la detectiveală (dacă-mi permiteți găselnița). Fiecare își dă cu părerea (un alt sport național) și încearcă să afle primul cine o fi Marele Pișicher (actualizat la zilele noastre) care învârte pe degete ca pe niște marionete, politicienii, jurnaliștii, afaceriștii de ieri și de azi (un fel de sforar șef din umbră)?
La prima strigare (pe rețelele sociale dar și pe celelalte plateforme media mai acătării), apare un fost/ revenit șef de la paza VIP-urilor (un fel de purtător de vipușcă). Deși a bifat aproape toate criteriile, e ceva, ceva care-l face să-i crape costumul pe la încheieturi sau mai bine zis, atunci când îl prinde inspirația de a da cu subsemnatul prin hrisoave ca să-și etaleze talentele în ale spiritului (de, pofta de slavă nu-l părăsește nici măcar pe cel înțelept). Pare el puțintel mai procopsit intelectual decât un alt confrate cu chipiu și purtător de tinichele (vi-l amintiți, un fost mare mahăr căruia îi plăcea să se fudulească cu sirene si girofaruri pe străzile capitalei, ca în proverbul bine cunoscut), dar parcă nu suficient ca să-l califice ca noua eminență cenușie de pe malurile Dâmboviței. Sau al nostru Richelieu băștinaș.
Atunci cine e cel care-l mânuiește din umbră pe al nostru președinte, se-ntreabă lumea bună? Și care-a reușit o performanță de neegalat, să-l transforme pe-al nostru prinț (purtător al speranțelor noastre întru mai bine de vreo 30 de ani) într-un broscoi răutăcios și urât pe deasupra, de mai toată blogosfera (aia trădată și dezamăgită, fără cale de-mpăcare).
Iar președintele care era pasămite bun pân-acum vreun an și-un picuț pentru lumea aia simandicoasă (incluzând și-a mea bulă) a devenit peste noapte un proscris, de care toți s-au lepădat (sau sunt pe cale de-a o face) căci dezamăgirea e strigătoare la cer. Între ce li s-a prezentat în vitrină și ce li s-a servit la masă e un hău profund. Întunecos și rece pentru a parafraza pe un cunoscător intr-ale slăbiciunilor omenești căci el nu s-a lăsat sedus de cântecul sirenelor albastre, carevasăzică. Ba chiar l-a preferat pe un alt candidat al Sistemului, care deși un fost reșapat cu papagalul la el (parafrazând un clasic contemporan), știa cel puțin ce-i poate pielea, anticipându-i potențialul de stricăciune.
Sistem (sau al său alter ego, Anti-sistemul), care trebuie să recunoaștem, s-a autodepășit cu asupra măsură, căci ne-a propus un meniu à la carte, după gusturile și buzunarele noastre. Un guru mistic (cu citate din filmele de animație), un șef de galerie mai din popor, un general cu zorzoane, o doamnă iubitoare de furnicuțe, un matematician neînțeles și singur, lista putând continua…
După cum spuneam, matematicianul neînțeles și singur a devenit ca prin farmec, Cel rău. O întrebare mă frământă de ceva vreme. Să-mi fie cu iertare dacă mă înșel (fără falsă modestie).
Poate că singur fiind (introvertit de felul său) a încercat să-și găsească dacă nu niște prieteni (ca în poveștile cu Feți-frumoși și Ilene Cosânzene), măcar niște aliați în interiorul Sistemului. Pentru a nu sfârși chiar mai rău ca un alt fost președinte intelectual care venise se pare, din afară (deși cei din jurul lui erau puțin dinăuntru). Și care s-a autodeclarat în cele din urmă învins de Sistem.Cei (momentan) din afara Sistemului care cumva contribuiseră indirect la alegerea sa în fruntea Statului și-și arogau niște drepturi, i-au propus un fel de alianță extra-teritorială, însă fără să-i garanteze șansele de reușită. Cum s-ar spune, dacă e să moară (cu sabia suspendării deasupra capului), măcar să fie în picioare, cu demnitate. Uitând că președintele actual nu se aseamănă câtuși de puțin cu cel jucător de odinioară (care avea și un partid la îndemână, care nu era puțin lucru). Și-au început să-i pună și condiții, să fie ei cei care separă grâul de neghină, adică să desemneze cine e bun și cine e rău…
Jocul sau bătălia pentru putere între diversele sfere de influență (din interiorul și din afara Sistemului) doar ce luase o altă întruchipare. Cele 3 puteri ale unui sistem democratic la care se adaugă a patra putere, cea a Cuvântului. Neuitând-o și pe cea tenebroasă, a Secretelor. Iar spectatorii (și potențiale victime sau călăi în devenire) fiind oamenii de bine (după simțurile lor) de pe rețelele sociale sau cei care-și duc traiul zilnic.
Iar cum trebuie să existe și un personaj bun, momentan a fost desemnat prim-ministrul (i.e., primul servitor al țării), care, om dintr-o bucată fiind, tace și face. Și neavând de ales ca orice administrator gospodar, căci haznaua vistieriei era cam goală din cauza șobolanilor ce dăduseră iama în merinde în sezoanele precedente, iarna apropiindu-se, el trebuia să umple cuferele, cum-necum. Mai întâi se făcu că ia de la cei cu carte căci mai inofensivi de felul lor. Și dacă s-ar fi enervat, probabil ce-ar fi putut să-i facă, în cel mai rău caz, să-i dea un patru la purtare, ce glumă bună. Dar mă îndepărtez de subiect, să revenim la oile noastre.
Apoi, când a început să se ia și de guzganii (rozalii sau nu), lucrurile s-au cam gătat. Războiul între cele două Puteri (legislativă și executivă) a fost declarat. Culmea neobrăzării a fost atinsă când a îndrăznit să suprime drepturile speciale ale împărțitorilor de dreptate (cu sânge și sudoare dobândite după aprige bătălii prin tribunalele prezidate tot de niște confrați), cei de neatins (adică, imuabilii), și atunci nu a mai fost de glumă. A treia Putere (cea cu doamna legată la ochi și cu balanța) și-a băgat și ea codița în jocul cu sumă nulă și fragilul echilibru s-a rupt.
Alianțele ad-hoc create cu forcepsul pentru bunăstarea poporului (care i-a ales) fiind cumva împotriva firii, s-au destrămat într-o clipă, ca prin minune. Și-atunci, rolurile au fost arbitrar împărțite (de cine, nu știm), pe alocuri inversate, între cei răi, cei urâți și cei buni. Cum nici o parte n-avea toată puterea, au început prin a-și dea la gioale și-au sfârșit cu pumnale înfipte pe la spate. Toate mijloacele erau bune pentru a lovi în fostul aliat de conjunctură devenit dușman peste noapte. Chiar și conservele din interior au fost reactivate iar deținătorii secretelor s-au dat și ei de-o parte sau de alta a taberelor.
În acest context de război total, în care interesul țării a fost complet sacrificat deși toți declarându-se a fi de partea bună a istoriei, președintele nostru, neînțeles și singur, s-a gândit că e preferabil să se autodeclare șeful Sistemului, orice ar fi însemnând el (fiind deja cel al Statului), iar în timp, prin autosugestie (sau printr-un truc de prestidigitație) poate cumva o fi și devenind unul. Apoi probabil că cu voia celui de Sus, va reuși cumva s-o scoată la cale și să iasă la liman. Sau nu?
Dar o fi existând oare o soluție simplă și realistă la această ecuație cu atât de multe necunoscute? Sau poate că Marele Pișicher o va scoate din joben în cele din urmă?
