Am votat pentru o Românie onestă, un vis ce părea o iluzie (sau gândire magică), deși forța sa originară (ca o putere a cuvântării sau ca un act de credință) i-ar putea sufla în aripi ca să devină un proiect de țară. Chiar dacă a fost (poate) doar un slogan politic pentru cel care l-a întrupat, vraja sa i-a împresurat și fermecat pe mai bine de 6 milioane de oameni. Nutresc totuși speranța că mirajul poftei de slavă nu v-a devorat încă, domnule președinte, ci doar v-ați rătăcit nițeluș în meandrele monstruoasei Hidre (din Uniunea Searbădă a Lipitorilor nevertebrate) care a pus stăpânire pe acest mirific tărâm de ceva vreme și continuă să-i sugă seva creatoare. Și probabil că nu mai deosebiți capetele samavolnice pe care să le tăiați, sau mai degrabă nu v-ați gândit ce să puneți în locul lor.
Ar fi bine să vă aduceți aminte că Hercule nu a biruit singur fiara.
Sau poate că învăluit în brațele seducătoarei Circe, nu mai întrezăriți limanul. Deținerea puterii e iluzorie (oh, atât de îmbietoare), doar moartea e o certitudine. Iar viața e trăită cu bune și cu rele, fiecare dintre noi lăsând în urma sa ceva ce ar putea dăinui (cel puțin în amintirile celor apropiați) sau dimpotrivă altceva ce s-ar putea nărui într-o clipă fugară. Cu atât mai trainic va fi edificiul cu cât propriul sacrificiu e mai dureros (după cum bine o știți din propria experiență civică) și pe măsura înălțării, dar nu a celei personale ci a celei colective, pentru reprezentarea celor care v-au încredințat (vremelnic) destinul cetății (ai cărei cetățeni sunt).
Ce efemer e sentimentul de a ști de o sută de ori mai mult decât ceilalți din jur atunci când privim de la înălțimea amețitoare a unui piedestal. Izvoarele informațiilor posedate pot fi dinadins înșelătoare sau sursele-i otrăvite, iar concluziile pot fi și ele eronate, căci depinzând de ipotezele inițiale. Alegerea lor făcându-se adesea în siguranța certitudinilor egolatre. Ce-ar fi să faceți alegerea curajoasă de a spune Adevărul, fără teama incertitudinii viitorului politic, ieșind astfel din trista vacuitate a singurătății atoateștiutoare?
Și aplecându-vă iarăși urechea la cei pe care i-ați ascultat cândva, atunci când aveați mare nevoie și care nu v-au cerut nimic la schimb. Cei care au continuat să ardă capetele hidrei cu flacăra cuvintelor, numind răul ascuns sub diversele chipuri și riscându-și liniștea căci au crezut într-o Românie altfel, a oamenilor de treabă, cei care refuză să-și mai fure propria căciulă. Căci au înțeles că prețul pe care vor trebui să-l plătească e mult mai mare, viitorul copiilor și al generațiilor ce vor fi să vină.
Memento mori 