Am votat pentru o Românie onestă, un vis ce părea o iluzie (sau gândire magică), deși forța sa originară (ca o putere a cuvântării sau ca un act de credință) i-ar putea sufla în aripi ca să devină un proiect de țară. Chiar dacă a fost (poate) doar un slogan politic pentru cel care l-a întrupat, vraja sa i-a împresurat și fermecat pe mai bine de 6 milioane de oameni. Nutresc totuși speranța că mirajul poftei de slavă nu v-a devorat încă, domnule președinte, ci doar v-ați rătăcit nițeluș în meandrele monstruoasei Hidre (din Uniunea Searbădă a Lipitorilor nevertebrate) care a pus stăpânire pe acest mirific tărâm de ceva vreme și continuă să-i sugă seva creatoare. Și probabil că nu mai deosebiți capetele samavolnice pe care să le tăiați, sau mai degrabă nu v-ați gândit ce să puneți în locul lor.

Ar fi bine să vă aduceți aminte că Hercule nu a biruit singur fiara.

Sau poate că învăluit în brațele seducătoarei Circe, nu mai întrezăriți limanul. Deținerea puterii e iluzorie (oh, atât de îmbietoare), doar moartea e o certitudine. Iar viața e trăită cu bune și cu rele, fiecare dintre noi lăsând în urma sa ceva ce ar putea dăinui (cel puțin în amintirile celor apropiați) sau dimpotrivă altceva ce s-ar putea nărui într-o clipă fugară. Cu atât mai trainic va fi edificiul cu cât propriul sacrificiu e mai dureros (după cum bine o știți din propria experiență civică) și pe măsura înălțării, dar nu a celei personale ci a celei colective, pentru reprezentarea celor care v-au încredințat (vremelnic) destinul cetății (ai cărei cetățeni sunt).

Ce efemer e sentimentul de a ști de o sută de ori mai mult decât ceilalți din jur atunci când privim de la înălțimea amețitoare a unui piedestal. Izvoarele informațiilor posedate pot fi dinadins înșelătoare sau sursele-i otrăvite, iar concluziile pot fi și ele eronate, căci depinzând de ipotezele inițiale. Alegerea lor făcându-se adesea în siguranța certitudinilor egolatre. Ce-ar fi să faceți alegerea curajoasă de a spune Adevărul, fără teama incertitudinii viitorului politic, ieșind astfel din trista vacuitate a singurătății atoateștiutoare?

Și aplecându-vă iarăși urechea la cei pe care i-ați ascultat cândva, atunci când aveați mare nevoie și care nu v-au cerut nimic la schimb. Cei care au continuat să ardă capetele hidrei cu flacăra cuvintelor, numind răul ascuns sub diversele chipuri și riscându-și liniștea căci au crezut într-o Românie altfel, a oamenilor de treabă, cei care refuză să-și mai fure propria căciulă. Căci au înțeles că prețul pe care vor trebui să-l plătească e mult mai mare, viitorul copiilor și al generațiilor ce vor fi să vină.

Iubire somnambulă

Căzută în dizgrație,

Oropsită și credulă 

Fără educație;

---

Se duse la plimbare 

Cu bursa de cuvinte,

Ce candidă paloare

Lucește din veșminte;

---

Iar traista cu merinde 

Atârnă-n neputință,

Căci gânduri muribunde

Se zbat fără credință;

---

Într-un destin năvalnic

Deșartă străduință, 

Căci moartea e-un pomelnic

De-o dulce biruință…

---

Iar viața e trecută 

C-un suflu dezvelită,

Privirea-i rătăcită

În taină, umbra se alintă. 

Cuvinte fără povară, umplute cu cerneală,

Cuvinte fără patimă, aruncate din greșeală,

Cuvinte fără noimă, răsucite pe alocuri,

Învârtindu-se într-un carusel de resturi 

De iubire, mușcătură palidă de suflet 

Dintr-un corp ce plânge fără zumzet;

---

Cuvinte ce dansează în roua dimineții

Cerșind o gură, să iasă din adâncuri,

Dar mintea-i prinsă în truda vieții crude

Și-a zăvorât și poarta trăirii muribunde;

---

Cuvinte ruginite, uitate în morminte,

Plămada unei vieți promise de termite

Ce-au ros în răni pierdute în veșminte

Blestem al unei morți născute dinainte;

---

Oh suflet blând, rebel fără cuvântare

Ce porți în tine pecetea creatoare,

Ștrengar zâmbind cu-o ultima suflare

Râzând la ceruri, oftând din disperare! 

Camus spunea că în inima revoltei sale dormitează un consimțământ.

Cu alte cuvinte, să iubim lumea în care trăim în ciuda absurdității ei, să ne revoltăm împotriva nedreptăților și a dogmelor și să redescoperim cum să o iubim din nou.

De mai bine de 20 de ani de când mă (re)întorc pe meleagurile natale, este poate pentru prima oară când nu am mai simțit acea resemnare ostilă, cu accente de semeție ciufută atunci când mi s-a oferit un serviciu (cu plată bineînțeles). Iar oamenii întâlniți pe stradă au început să-și ducă traiul cu bune și cu rele, fără acea privire de victimă desemnată din oficiu sau la cealaltă extremă, de veșnic revoltat atoateștiutor (din confortul canapelei) împotriva nedreptăților acestei lumi. Un fel de Gică Contra autohton (complexat dar plin de sine), care-și dă cu părerea despre toate, cu acel subtil melanj din șarmul Coanei Chirița cu romantismul desuet a lui Mme de Bovary, totul piperat cu puțin din ignoranța veselă a cetățeanului turmentat; un fel de râsu-plânsu, cu voia dumneavoastră. Dimpotrivă, de aceasta dată, frumoasa amintire ce mi-a rămas în suflet e acel „Cu drag”, care răsuna duios la fiecare „Mulțumesc” al meu, ca un fel de leitmotiv al călătoriei de (re)descoperire a minunățiilor acestei țări, si  îndeosebi a oamenilor care-i dau viață.

Asta nu înseamnă că am ajuns să trăim acum acel plictis prosper al vieții politice occidentale (cu toate beneficiile și imperfecțiunile unei democrații) și că nu mai sunt motive de revoltă. Aș zice chiar viceversa, ca să rămânem în tematica zilei. Viața politică românească continuă să fie majoritar alcătuită din Dinu Păturică, Mama Omida, sau triada Cațavencu-Farfuridi-Brânzovenescu, sub diversele ei metamorfoze cameleonice. Altfel spus, din covrigari bățoși și mândri nevoie mare în găunoșenia lor, din mahalagioaice (moto)cicliste ce se visează curtezane (de ambele sexe, fără discriminare) dar care-și ridică nădragii în piața publică, marionete cu pretenții de păpușări, din mesianici neînțeleși, așa-ziși intelectuali cu ifose de primadone și care se vând la colț de stradă când alegerile se prezintă, din guzgani aurii cu patriotismul în gură dar cu capul plecat spre spânul țar de peste hotare, din aproape-scriitori/ pseudo-doctori sau generali în izmene cu sau fără zorzoane, stând drepți în fata unui pretins rege cu paltonul azvârlit dar cu geacă portocalie când nevoile o cer, ce s-a dovedit a fi gol și mizantrop, cerșind recunoștință în afară când domnia-i e sfârșită; pe lângă ei și din nelipsiții chibiți “fesbucieni” (și dintre care nu mă exclud).

În naivitatea mea de personaj romanesc, aș zice cu ceva din Don Quijote de la Mancha și cu puțin din idiotul dostoievskian (mă gândesc la prințul Mîșkin), mă încăpățânez să visez cu ochii deschiși la România altfel înființată, alcătuită în mare parte din oamenii pe care doar ce i-am redescoperit, adică din cei care muncesc, citesc, gândesc, se întrajutorează la nevoie, construiesc un viitor comun pentru copiii lor, fără să uite să se și bucure de viață, cu micile ei plăceri. Și văd cum acești simpli cetățeni implicați își vor lua destinul în propriile mâini și își vor regăsi într-o bună zi țara cu care să se mândrească și pe care vor putea s-o lase copiilor lor. Când acel moment va sosi, ei nu vor putea alege decât pe cei care să le semene pentru a gospodări treburile cetății în numele lor. Și chiar (îmi doresc să) cred că majoritatea românilor sunt ca cei descriși mai sus, doar că s-au lăsat prinși în capcana indolenței sau a frustrărilor inerente ale traiului de zi cu zi.

Visul meu nu e chiar atât de utopic pe cât pare. Și ca să vă arăt că sunt totuși cu picioarele pe pământ, chiar dacă cu ochii spre cer (un idealist pragmatic, cum îmi place să cred), îmi revin în minte cuvintele Seniorului Coposu chiar când aștern pe hârtie aceste rânduri : “Ca și în alte dăți, calitatea umană a celui ales va arăta și gradul de educație a celor care l-au ales”. Dar în același timp, i se suprapun în gândurile mele, ca întru-un fel de partitură muzicală (sau ca într-un joc cu mărgelele de sticlă, din celebra carte a lui Hesse), cuvintele întipărite pe retină chiar de la prima lectură a Jurnalului fericirii a lui Steinhardt: “ Creștinismul, băiete, nu-i tot una cu prostia. Apele râului Târgului și râului Doamnei nu curg pentru netoți și clopotele bisericii Capra nu bat numai pentru babe cucernice… Creștinismul nu e neapărat bleg”.

Un vis se poate metamorfoza încetul cu încetul într-un proiect comun de țară în care fiecare dintre noi are un rol de jucat. E îndeajuns să credem suficient de mult în noi înșine, să ne mulțumim cu ceea ce avem dar să continuăm a căuta ceva mai bun (Pardon Monșer, ieșind din proscrisa „zonă de confort”), începând chiar cu sine însuși și apoi să (re)învățăm să iubim (din nou) România.

PS De la mine citire, mi se pare că „zona de confort” ține în mare parte de activitățile rutiniere, de convingerile mai mult sau mai puțin ideologice sau pur si simplu de dorința de a trândăvi după o zi de muncă, justificată sau nu. De aici provine și lehamitea de a merge la vot cu cinismul aferent, chiar și atunci când situația pare tragică la o scară generală. Să nu uităm că fiecare dintre noi are o scară personală de probleme ale căror nivel de gravitate nu corespunde celui de pe scara generală (definită pe baza unor criterii care se pot și ele modifica în timp). Bineînțeles că la baza unei societăți sănătoase trebuie să existe o scară de valori morale universal valabile.

„Iubește și fă ce vrei”, bunul simț, cei 7 ani de acasă (dacă părinții s-au ocupat bine de odraslele lor) sunt doar câteva exemple care pot sta la temelia acestei scări de valori morale.

(Articol publicat pe Contributors.ro: https://www.contributors.ro/un-vis-numit-romania-multumesc-cu-drag/)

Quelle joie m’étrangle le cœur?!

Serait-il le bonheur

Serait-il le malheur,

Ou simplement, le malbonheur ?!

---

Et pourtant, on essaie d’y survivre

vivre sans ramper pour autant…

Et la plupart du temps, on fait que vivoter.

Ou déchiré dans l’écho d’exister pour quelqu’un,

---

Ainsi parla la séductrice, son défi au bout des rêves…

Enchanteresse des âmes perdues…

Et le chasseur devint la proie de son instinct

Oh, Circé, exquise créature…

Ce fût la fin, ou tout commencera…

Plouă cu găleata
Văzduhurile s-au încins
Un dor nebun de viață
Mă arde din rărunchi
Și în vâltoarea ploii
Apare-o arătare,
O șturlubatică pestriță
Se prinde-n hora diafană,
A stropilor cernuți
Prin sita zorilor de ziuă
Un curcubeu dispare
Într-un tumult de șoapte
Rostite pe-ascuns,
Nostalgică poveste
De-odinioară ori de demult,
Ce-a fost și de-ar mai fi să fie…

Tu nous ensorcelles un jour,
Tu nous libères, un autre,
Le jour suivant, nous remettons les chaînes.
Dans notre cage, pauvres heureux, au cœur serré,
En attendant la grâce.
D’une tendre main, d’un doux sourire.
Que du bonheur à (p)rendre.
Pourquoi un jour à célébrer
Quand toute l’Eternité nous guette…
un paradis perdu au coin d’un rêve.

Nous sommes en guerre depuis plus d’un an (ou depuis une éternité qui n’en finit plus) contre un ennemi pervers et sans scrupules qui s’est agrippé à notre désir de vivre (ou de vivoter) avec les crocs d’une fée-sorcière moche et méchante envoyée aux oubliettes trop tôt et jamais invitée aux moments de fête. Et sa soif de vengeance est d’autant plus forte et à la mesure de sa rancune. Ses attaques sont d’une violence inouïe et sans merci, en se prenant au principe même de l’humanité civilisée, de toujours prendre soin de nos aïeuls ou de ceux plus faibles (bien souvent envoyés eux aussi aux Ephémères quand le temps nous manque pour nous en occuper).

Pire que ça, il nous fait oublier notre besoin d’aimer et la conscience bienpensante s’installe durablement sur nos âmes bienveillantes. La contagion se propage tellement vite, plus vite que le vol d’un bisou clandestin. On est allés jusqu’à emprisonner les bisous ou carrément masquer leurs porteurs. Toute une armée pédagogique s’est mise en ordre de marche de manière vertigineuse dans les arènes médiatiques ou celles virtuelles-esseulées communes afin de faire preuve de solidarité et de montrer notre pensée forte pour le prochain…sur la liste (tant que l’écran nous sépare), tout en essayant de dissimuler notre propre crainte de l’inconnu (avec le pressenti de la douleur), tout en oubliant (ou s’interdisant de le sentir) les simples plaisirs de la vie et de plus tendre la main à quelqu’un qui tombe dans la rue.

D’autres vont même au-delà de leur compréhension et s’imaginent un complot universel mis en scène par les Tout-puissants de ce monde et se mettent en ordre de bataille contre le Système qui a engendré un tel monstre. Epuisés, ils se résignent à bivouaquer sur leurs sofas coûte que coûte…   

A la fin, nous sommes tous impuissants et en attente d’un remède miracle afin de venir au bout de notre souffrance. Toutes les forces du Bien se sont mis en action et ils ont concocté en un rien de temps la potion magique tant espérée pour notre délivrance. L’espoir évadé de la boite il y a longtemps s’est répandu en son de fanfare annonçant enfin la victoire. Tous attendent la piqure immortelle avec les larmes aux yeux et l’esprit déjà ailleurs, probablement aux prochaines aventures Club Med, une fois échappés de l’emprise de cette créature (heureux possesseurs du passepartout universel).   

Mais l’ennemi a plus d’un tour en dessous de sa carapace ; dès qu’on a cru le tenir, il commence à se transmuter en d’autres confrères encore plus féroces et bien plus insidieux, immunisés contre l’antidote ultime et cela tourne en boucle.  

Que faire alors ? On s’enterre dans la routine et on continue la guerre dans nos tranchés sans même réaliser notre mue naissante…, les nouveaux éphémères virevoltant autour de la lumière ?

Et si un rêve se met à nous faire un bisou pour nous libérer de nos angoisses (soit à la recherche du paradis perdu, soit en proie au bonheur instantané) et enfin revivre tout en acceptant qu’un jour nos proches vont s’en aller et qu’ensuite ce sera notre tour. Qui sait si nos petits moments de bonheur partagés ici (et peut-être dans l’au-delà) n’aient pas l’effet balsamique tant désiré.

Quel malheur de ne pas savoir de quoi l’avenir sera fait ; quel bonheur de vivre dans le présent sans regrets et sans contrefaçon. La même musique qui résonne sans cesse dans la boite crânienne et pourtant personne avec qui danser. Un amour perdu n’est jamais enterré et demande de temps en temps d’être ressuscité avec une voracité d’ogre affamé. Tu es à poil et sans défense devant l’ouragan qui se déferle sans pitié et fait resurgir des souvenirs mélangés de malbonheur. Un monde de rêves et de cauchemars, de regrets et de remords envahit tes pensées jusqu’au tréfonds de ton être sans échappatoire possible et sans veste de sauvetage. On est noyé, mais on respire, on est en coma, mais on bouge, avec des mouvements saccadés d’animal saigné à mort. Et ensuite, le silence se met à siffler dans ta tête et comme dans un tour de passe-passe, la monotonie de la vie refait surface comme si rien ne s’est passé, en attendant la vague suivante. Les poils hérissés sur ton dos, tu lâches un dernier soupir et tu te lances dans la routine. Pauvre créature, méchant créateur ; la tragi-comédie de l’existence.

Tu te réveilles avec ce sentiment que tu ne peux pourtant pas l’expliquer car il ne fait qu’exister. Avec tant de souffrance dans le monde qui nous entoure, amis, famille ou encore plus loin, dans des terres qu’on a, à peine, le courage de les imaginer, on se demande si nous avons encore le droit d’aimer, si c’est toujours d’actualité et le plus important si c’est politiquement correct. Et alors, tu commences à te mettre en doute, à te poser plein de questions sur le bienfait de ton comportement par rapport à la majorité écrasante qui souffre et qu’aimerait qu’à ton tour, par simple décence, tu te mettes à souffrir avec eux, comme si cette forme de souffrance télépathique aurait un effet de balsamique sur les blessures d’un monde qui est à la recherche de son bonheur universel.

Avec tant de haine soit disant raciale, religieuse ou tout bêtement humaine, on aurait mieux à faire d’aller sur une planète habitée par des sniamuh, car au moins eux savaient qu’il y avait un temps pour tuer (dans des buts purement de survie) comme les lions et un autre pour aimer (sans buts…) comme les agneaux. Que nous soyons descendus des arbres ou qu’au contraire, c’est Quelqu’un qui nous a appris à descendre et ensuite à remonter, nous avons au moins la liberté de choisir quand nous devons manger et quand nous devons aimer. Est-ce que quelqu’un rassasié aime différemment de celui qui n’a même plus la force de (c)rêver ou peut être la question ne se pose même pas, par manque de pudeur ?

Et malgré tout ceci et cela, les humains continuent à aimer mais avec modération car on ne sait pas si on ne doit pas un jour rembourser l’amour qu’on nous a donné et quand on parle de l’argent, c’est toute une autre histoire. Faisons en sorte que Dieu ne regarde pas vers nous et allons profiter le plus longtemps possible de sa miséricorde sans se soucier du compte à rebours. Mais que faire quand même Dieu nous demande de l’argent ? On le paye pour sauver nos âmes ou au contraire, on lui offre qu’un prêt à durée déterminée, car il vaut toujours mieux d’être créditeur de la Divinité que débiteur au Diable. Il est difficile, voire impossible, d’être le Créditeur (Débiteur) en Amour d’un monde qui recherche son paradis perdu. Une fois retrouvé, il existe le risque de s’ennuyer et surtout que faire avec tant de souffrance ?

Vous n’avez jamais eu le sentiment de sentir la pression de l’air que vous respirez mais en même temps de savoir que rien de ce que vous entoure ne peut avoir aucun effet car vous vivez. Oui, c’est si simple que ça à vivre. Ca donne l’impression d’être plus compliqué mais faites l’expérience et essayer de respirer sans vous soucier de ce que vous devriez faire plus tard. Une seconde passe et vous restez là sans pour autant pouvoir l’empêcher. Alors, pourquoi tant de soucis pour plusieurs secondes qui s’envolent. Peut-on contrôler le temps ou au moins, peut-on savoir quand est ce qu’il effleure notre conscience avec le sentiment d’une perte de temps irréversible ou qui sait ce qu’on peut encore s’imaginer quand tout tourne autour de nous et pourtant, on reste coincés dans un univers aussi immobile et dépendant à son tour de notre mobilité. Sommes-nous condamnés à une sorte de devoir craintif de ne jamais arriver à une fin heureuse, mais sommes-nous allés au-delà de notre peur primitive de ce que nous avons fait une fois, il y a des millénaires ?

Le serpent est toujours le gagnant de cette affaire car il continue à faire sa vie et à nous regarder comment pouvons-nous gâcher la nôtre. Vous ne trouvez pas qu’il est venu le temps de lui enfin, demander notre libération de cette prison et que nous prolongeons à l’infini une peine que personne ne nous la demande. Avez-vous déjà eu l’impression qu’on fait que se glisser dans l’espace et dans le temps avec une sagacité et une clairvoyance un peu trop instinctive pour l’appeler sagesse. Réveillez-vous, nous sommes restés fidèles à quelqu’un qui a été plus malin que nous, mais il est venu le temps de le provoquer à une autre guerre. La trêve que nous lui avons accordée, aurait dû avoir pris fin il y a bien longtemps quand Quelqu’un est venu et nous a fait comprendre que nous sommes beaucoup plus que de simples vaincus d’un serpent qui de plus, ne sait même pas que nous existons.

Peut-être que nous devons aller lui poser la question s’il se rappelle de nous et s’il ne veut pas nous répondre, il ne faut pas tomber dans le piège du silence car nous serons partis pour encore des siècles à venir, être des admirateurs de quelqu’un qui ne sait même pas d’être poli quand on lui demande gentiment de répondre à une question qui nous a dévoré pendant si longtemps. Non, il ne faut surtout pas se dire qu’en fait, il ne puisse pas répondre parce qu’il est qu’un simple serpent. A ce même pauvre serpent nous lui avons accordé une autre valeur quand nous cherchions des excuses pour nos fautes ou pour nos faiblesses. Nous disons toujours que nous avons été forts et heureux jusqu’au jour quand lui, il est arrivé d’on ne sait pas où et a fait bousculer toute notre vie et même pire que ça. Il nous a fait découvrir la mort de notre désir de vivre. Nous sommes tributaires à ce pauvre serpent, c’est pourtant triste que nous ne nous soyons pas aperçus de notre statut de rampants.