Camus spunea că în inima revoltei sale dormitează un consimțământ.
Cu alte cuvinte, să iubim lumea în care trăim în ciuda absurdității ei, să ne revoltăm împotriva nedreptăților și a dogmelor și să redescoperim cum să o iubim din nou.
De mai bine de 20 de ani de când mă (re)întorc pe meleagurile natale, este poate pentru prima oară când nu am mai simțit acea resemnare ostilă, cu accente de semeție ciufută atunci când mi s-a oferit un serviciu (cu plată bineînțeles). Iar oamenii întâlniți pe stradă au început să-și ducă traiul cu bune și cu rele, fără acea privire de victimă desemnată din oficiu sau la cealaltă extremă, de veșnic revoltat atoateștiutor (din confortul canapelei) împotriva nedreptăților acestei lumi. Un fel de Gică Contra autohton (complexat dar plin de sine), care-și dă cu părerea despre toate, cu acel subtil melanj din șarmul Coanei Chirița cu romantismul desuet a lui Mme de Bovary, totul piperat cu puțin din ignoranța veselă a cetățeanului turmentat; un fel de râsu-plânsu, cu voia dumneavoastră. Dimpotrivă, de aceasta dată, frumoasa amintire ce mi-a rămas în suflet e acel „Cu drag”, care răsuna duios la fiecare „Mulțumesc” al meu, ca un fel de leitmotiv al călătoriei de (re)descoperire a minunățiilor acestei țări, si îndeosebi a oamenilor care-i dau viață.
Asta nu înseamnă că am ajuns să trăim acum acel plictis prosper al vieții politice occidentale (cu toate beneficiile și imperfecțiunile unei democrații) și că nu mai sunt motive de revoltă. Aș zice chiar viceversa, ca să rămânem în tematica zilei. Viața politică românească continuă să fie majoritar alcătuită din Dinu Păturică, Mama Omida, sau triada Cațavencu-Farfuridi-Brânzovenescu, sub diversele ei metamorfoze cameleonice. Altfel spus, din covrigari bățoși și mândri nevoie mare în găunoșenia lor, din mahalagioaice (moto)cicliste ce se visează curtezane (de ambele sexe, fără discriminare) dar care-și ridică nădragii în piața publică, marionete cu pretenții de păpușări, din mesianici neînțeleși, așa-ziși intelectuali cu ifose de primadone și care se vând la colț de stradă când alegerile se prezintă, din guzgani aurii cu patriotismul în gură dar cu capul plecat spre spânul țar de peste hotare, din aproape-scriitori/ pseudo-doctori sau generali în izmene cu sau fără zorzoane, stând drepți în fata unui pretins rege cu paltonul azvârlit dar cu geacă portocalie când nevoile o cer, ce s-a dovedit a fi gol și mizantrop, cerșind recunoștință în afară când domnia-i e sfârșită; pe lângă ei și din nelipsiții chibiți “fesbucieni” (și dintre care nu mă exclud).
În naivitatea mea de personaj romanesc, aș zice cu ceva din Don Quijote de la Mancha și cu puțin din idiotul dostoievskian (mă gândesc la prințul Mîșkin), mă încăpățânez să visez cu ochii deschiși la România altfel înființată, alcătuită în mare parte din oamenii pe care doar ce i-am redescoperit, adică din cei care muncesc, citesc, gândesc, se întrajutorează la nevoie, construiesc un viitor comun pentru copiii lor, fără să uite să se și bucure de viață, cu micile ei plăceri. Și văd cum acești simpli cetățeni implicați își vor lua destinul în propriile mâini și își vor regăsi într-o bună zi țara cu care să se mândrească și pe care vor putea s-o lase copiilor lor. Când acel moment va sosi, ei nu vor putea alege decât pe cei care să le semene pentru a gospodări treburile cetății în numele lor. Și chiar (îmi doresc să) cred că majoritatea românilor sunt ca cei descriși mai sus, doar că s-au lăsat prinși în capcana indolenței sau a frustrărilor inerente ale traiului de zi cu zi.
Visul meu nu e chiar atât de utopic pe cât pare. Și ca să vă arăt că sunt totuși cu picioarele pe pământ, chiar dacă cu ochii spre cer (un idealist pragmatic, cum îmi place să cred), îmi revin în minte cuvintele Seniorului Coposu chiar când aștern pe hârtie aceste rânduri : “Ca și în alte dăți, calitatea umană a celui ales va arăta și gradul de educație a celor care l-au ales”. Dar în același timp, i se suprapun în gândurile mele, ca întru-un fel de partitură muzicală (sau ca într-un joc cu mărgelele de sticlă, din celebra carte a lui Hesse), cuvintele întipărite pe retină chiar de la prima lectură a Jurnalului fericirii a lui Steinhardt: “ Creștinismul, băiete, nu-i tot una cu prostia. Apele râului Târgului și râului Doamnei nu curg pentru netoți și clopotele bisericii Capra nu bat numai pentru babe cucernice… Creștinismul nu e neapărat bleg”.
Un vis se poate metamorfoza încetul cu încetul într-un proiect comun de țară în care fiecare dintre noi are un rol de jucat. E îndeajuns să credem suficient de mult în noi înșine, să ne mulțumim cu ceea ce avem dar să continuăm a căuta ceva mai bun (Pardon Monșer, ieșind din proscrisa „zonă de confort”), începând chiar cu sine însuși și apoi să (re)învățăm să iubim (din nou) România.
PS De la mine citire, mi se pare că „zona de confort” ține în mare parte de activitățile rutiniere, de convingerile mai mult sau mai puțin ideologice sau pur si simplu de dorința de a trândăvi după o zi de muncă, justificată sau nu. De aici provine și lehamitea de a merge la vot cu cinismul aferent, chiar și atunci când situația pare tragică la o scară generală. Să nu uităm că fiecare dintre noi are o scară personală de probleme ale căror nivel de gravitate nu corespunde celui de pe scara generală (definită pe baza unor criterii care se pot și ele modifica în timp). Bineînțeles că la baza unei societăți sănătoase trebuie să existe o scară de valori morale universal valabile.
„Iubește și fă ce vrei”, bunul simț, cei 7 ani de acasă (dacă părinții s-au ocupat bine de odraslele lor) sunt doar câteva exemple care pot sta la temelia acestei scări de valori morale.
(Articol publicat pe Contributors.ro: https://www.contributors.ro/un-vis-numit-romania-multumesc-cu-drag/)
Memento mori 