Quelle joie m’étrangle le cœur?!

Serait-il le bonheur

Serait-il le malheur,

Ou simplement, le malbonheur ?!

---

Et pourtant, on essaie d’y survivre

vivre sans ramper pour autant…

Et la plupart du temps, on fait que vivoter.

Ou déchiré dans l’écho d’exister pour quelqu’un,

---

Ainsi parla la séductrice, son défi au bout des rêves…

Enchanteresse des âmes perdues…

Et le chasseur devint la proie de son instinct

Oh, Circé, exquise créature…

Ce fût la fin, ou tout commencera…

Părea doar un mesaj trimis pe fugă

Între două telefoane

O întrebare inocentă strecurată printre rânduri

Și mii de fire nevăzute au-nceput deja croiala

Unei pânze de mătase peste sufletul flămând

De-o iubire trecătoare

ce-ar putea să fie tristă,

Și ce-aștepta cu dor de ducă

Sa se întrupeze iarăși în amurg,

O poartă fusese întredeschisă.

---

Totul începuse ca o joacă răsărită

Din neantul plictiselii sau din roua dimineții,

I se așezase-n poale, cu candoare și stupoarea

Privitorilor din jur, îndrăgostiți de ea, Sofia,

Un sărut venit pe fugă

Se opri pe obrazul înroșit

El rămase fără voce

Împietrit și zguduit

De ceea ce-ar putea să-apară din senin,

Sufletul se speriase căci deodată, pe negândite

Inc-o poartă se ivise

Și el nefiind de veghe

S-a pierdut în nesimțire

Și pradă ispitei căzu.

Înger demon, nevăzut.

Plouă cu găleata
Văzduhurile s-au încins
Un dor nebun de viață
Mă arde din rărunchi
Și în vâltoarea ploii
Apare-o arătare,
O șturlubatică pestriță
Se prinde-n hora diafană,
A stropilor cernuți
Prin sita zorilor de ziuă
Un curcubeu dispare
Într-un tumult de șoapte
Rostite pe-ascuns,
Nostalgică poveste
De-odinioară ori de demult,
Ce-a fost și de-ar mai fi să fie…

Tu nous ensorcelles un jour,
Tu nous libères, un autre,
Le jour suivant, nous remettons les chaînes.
Dans notre cage, pauvres heureux, au cœur serré,
En attendant la grâce.
D’une tendre main, d’un doux sourire.
Que du bonheur à (p)rendre.
Pourquoi un jour à célébrer
Quand toute l’Eternité nous guette…
un paradis perdu au coin d’un rêve.

Iubirea, iubirea e ca o joacă

O joacă a sufletelor mistuite

De îmbrățișarea Eternității regăsite.

Iar despărțirea, despărțirea e trăită ca o rupere din carnea Întregului.

Ce inimă slabă și trădătoare

A fost de-ajuns un cântec sau o voce,

Poate un declic al răzbunării iubirii îngropate peste vieți

Ca zidurile create cu migală timp de un amar de ani

Să se crape și torente de emoții înlănțuite să-mi sfâșie sufletul

Și să-ți cer ajutor

Iartă-mă pentru aceasta necuviință

Le voi închide iarăși în temnița cuvintelor interzise

Torente de lacrimi nerostite.

Nous sommes en guerre depuis plus d’un an (ou depuis une éternité qui n’en finit plus) contre un ennemi pervers et sans scrupules qui s’est agrippé à notre désir de vivre (ou de vivoter) avec les crocs d’une fée-sorcière moche et méchante envoyée aux oubliettes trop tôt et jamais invitée aux moments de fête. Et sa soif de vengeance est d’autant plus forte et à la mesure de sa rancune. Ses attaques sont d’une violence inouïe et sans merci, en se prenant au principe même de l’humanité civilisée, de toujours prendre soin de nos aïeuls ou de ceux plus faibles (bien souvent envoyés eux aussi aux Ephémères quand le temps nous manque pour nous en occuper).

Pire que ça, il nous fait oublier notre besoin d’aimer et la conscience bienpensante s’installe durablement sur nos âmes bienveillantes. La contagion se propage tellement vite, plus vite que le vol d’un bisou clandestin. On est allés jusqu’à emprisonner les bisous ou carrément masquer leurs porteurs. Toute une armée pédagogique s’est mise en ordre de marche de manière vertigineuse dans les arènes médiatiques ou celles virtuelles-esseulées communes afin de faire preuve de solidarité et de montrer notre pensée forte pour le prochain…sur la liste (tant que l’écran nous sépare), tout en essayant de dissimuler notre propre crainte de l’inconnu (avec le pressenti de la douleur), tout en oubliant (ou s’interdisant de le sentir) les simples plaisirs de la vie et de plus tendre la main à quelqu’un qui tombe dans la rue.

D’autres vont même au-delà de leur compréhension et s’imaginent un complot universel mis en scène par les Tout-puissants de ce monde et se mettent en ordre de bataille contre le Système qui a engendré un tel monstre. Epuisés, ils se résignent à bivouaquer sur leurs sofas coûte que coûte…   

A la fin, nous sommes tous impuissants et en attente d’un remède miracle afin de venir au bout de notre souffrance. Toutes les forces du Bien se sont mis en action et ils ont concocté en un rien de temps la potion magique tant espérée pour notre délivrance. L’espoir évadé de la boite il y a longtemps s’est répandu en son de fanfare annonçant enfin la victoire. Tous attendent la piqure immortelle avec les larmes aux yeux et l’esprit déjà ailleurs, probablement aux prochaines aventures Club Med, une fois échappés de l’emprise de cette créature (heureux possesseurs du passepartout universel).   

Mais l’ennemi a plus d’un tour en dessous de sa carapace ; dès qu’on a cru le tenir, il commence à se transmuter en d’autres confrères encore plus féroces et bien plus insidieux, immunisés contre l’antidote ultime et cela tourne en boucle.  

Que faire alors ? On s’enterre dans la routine et on continue la guerre dans nos tranchés sans même réaliser notre mue naissante…, les nouveaux éphémères virevoltant autour de la lumière ?

Et si un rêve se met à nous faire un bisou pour nous libérer de nos angoisses (soit à la recherche du paradis perdu, soit en proie au bonheur instantané) et enfin revivre tout en acceptant qu’un jour nos proches vont s’en aller et qu’ensuite ce sera notre tour. Qui sait si nos petits moments de bonheur partagés ici (et peut-être dans l’au-delà) n’aient pas l’effet balsamique tant désiré.

Mi se pare că mulți oameni implicați recent în politică (și în special cei din diaspora din care fac și eu parte) confundă, de multe ori în necunoștință de cauza, zona de confort cu cea de siguranță a unei persoane, cetățean și potențial votant, pe care încearcă să-l convingă de gravitatea situației actuale, în mare parte asociată cu această clică cocoțată la putere de aproape 30 de ani (cu mici pauze). Am simțit-o pe propria piele când m-am implicat în strângerea de semnături pentru Alianța 2020.

Două exemple concrete mi-au rămas intipărite în minte. Primul se întâmpla într-un oraș din Franța, în care un preot român m-a sfătuit cum să conving oamenii să semneze (păstrând proporțiile de comparație), folosind celebra istorie a preotului care a refuzat să protesteze în fața abuzurilor și crimelor naziste săvârșite împotriva altor persoane (din partide politice sau alte confesiuni religioase) pe baza principiului că nu îl privesc până când a fost și rândul lui de a fi arestat și atunci a rămas singur. Al doilea exemplu, la polul opus aș zice, este al unui alt preot român din aceeași țară (dar din alt oraș) care propovăduia în fața enoriașilor ferirea de diavol care s-ar plimba pe lângă biserică cu niște foi de semnat la braț.

Având în minte aceste două exemple, cred că ar trebui să manifestăm mai multă empatie fată de persoanele pe care le solicităm și mai multă modestie în felul în care ne prezentăm. E important mai ales să încercăm să ne păstrăm pentru noi opiniile sau convingerile personale în domenii sensibile pentru români (și nu numai), cum ar fi tradițiile (chiar și cele izvorâte din superstiții, dar adânc înrădăcinate în mentalul colectiv), credința, obiceiurile strămoșești, etc. Aceste domenii sensibile țin de zona de siguranță a românilor și încercarea aceasta de a ne „impune” opinia, de multe ori naivă (pentru a nu face procese de intenție), e fără sorți de izbândă sau ar putea chiar avea efectul invers decât cel scontat. Această zona de siguranță este de multe ori ultimul refugiu al unei persoane în fața unor „amenințări” cotidiene mai mult sau mai puțin reale, dar aceste amenințări nu pot fi înlăturate de la o zi la alta și în nici un caz în timpul unei campanii electorale sau a unei discuții de câteva ore (față în față sau pe Facebook). E nevoie de foarte multă muncă de educație la nivelul societății (până la firul ierbii) și la nivelul fiecăruia dintre noi (în familie, în cercul de prieteni) pentru a separa grâul de neghină. Generalizările și mai ales încercarea de impunere a unor convingeri personale denotă în cel mai bun caz o foarte bună părere despre sine și în cel mai rău caz narcisism, iar aroganța care se manifestă ostentativ nu este privită cu ochi buni nicăieri în lume, indiferent de intențiile avute în vedere la început. De cele mai multe ori, discuția respectivă sfârșește prin a se transforma în două monologuri stridente vociferate pe niște note false de condescendență, ce denotă mai mult impotența decât superioritate.

Din punctul meu de vedere, zona de confort ține în mare parte de activitățile rutiniere, de convingerile mai mult sau mai puțin ideologice sau pur și simplu de dorința de a trândavi după o zi de muncă, justificată sau nu. De aici provine și lehamitea de a merge la vot cu cinismul aferent, chiar și când situația pare tragică la o scară generală. Chiar și când lucrăm la zona de confort, să nu uităm totuși că fiecare dintre noi are o scară personală de probleme ale căror nivel de gravitate nu corespunde celui de pe scara generală (definită pe baza unor criterii care se pot și ele modifica în timp). Bineînțeles că la baza unei societăți sănătoase trebuie să existe o scară de valori morale universal valabile, dincolo de cele impuse prin lege.

„Iubește și fă ce vrei”, bunul simt, cei 7 ani de acasă sunt doar câteva exemple care pot defini această scară de valori morale.

S-a petrecut într-o sâmbătă dimineață la Lyon ; venisem cu mașina de la un sătuc de lângă Grenoble și aversa de ploaie care mă întâmpinase la ieșirea de pe autostradă, tocmai începuse să se potolească. Eram adunați cam vreo 30 de persoane într-o mică sală, oamenii erau destinși, cu voie bună, moderatoarea comunității RO100 Lyon ne vorbea despre Platforma RO100 la modul general și despre cum am putea să contribuim fiecare dintre noi, după puteri și timpul disponibil, cu idei, cu proiecte, mici donații. Marea majoritate a persoanelor prezente erau de la Lyon, câteva persoane veniseră de la Dijon și chiar o doamnă de la Nisa. Plutea totuși în aer o anumită neliniște, un amestec de așteptări și întrebări nerostite. În sfârșit, domnul Dacian Cioloș își face apariția într-un mod simplu, se așează pe scaunul pregătit în față și așteaptă. Sub semnul acestei simplități, atât la port cât și la vorbă, s-a desfășurat această întâlnire.

Moderatoarea îi propune să vorbească despre asociația RO100 și despre experiența domniei sale, ca fost prim-ministru (în traducere liberă, ca fost prim-servitor al poporului român). I-am simțit un anumit trac la început, același pe care îl trăisem de multe ori când făceam o prezentare la o conferință, chiar și după ani buni de experiență. Dar a durat doar câteva momente până când a început să-și intre în pâine cum s-ar spune. A simțit și pulsul sălii care îi era fără doar și poate favorabil. Nu cred că e ușor să vorbești într-o sală mică unor oameni necunoscuți, dar de care ești apropiat fizic atât de mult, încât le simți răsuflarea. Pentru un politician versat, dar fără prea multe probleme de etică, o astfel de întâlnire la firul ierbii ar putea să-i fie fatală. Domnul Cioloș vorbea calm, cu o voce monocordă despre experiența lui cu diverse partide, PNL, USR, sau despre cea cu urmașul fostului partid stat, al carui nume îmi este rușine sa-l pronunț (chiar si fără cuvinte obscene precedându-l), pentru faptul grav că a compromis imaginea Parlamentului si a Guvernului României, precum si pentru luarea în derâdere a oricărei notiuni de social-democrație în politica românească pentru ani buni de acum încolo.

A revenit asupra refuzului său de a participa la ultimele alegeri parlamentare din partea unui partid și despre multele reproșuri care i s-au făcut ulterior, ajungând până a i se pune în cârcă înfrângerea Opoziției. A încercat să explice simplu că a promis să nu se implice în alegeri, atunci când a acceptat postul de prim-ministru pentru o perioadă dată de timp. Se pare însă că pe malurile Dâmboviței, puțini pot înțelege ceea ce înseamnă cuvântul dat în politică. Aș putea chiar extrapola că în multe alte democrații mature din Occident, se întâmplă din ce în ce mai rar, dar ar însemna să intrăm într-o altă dezbatere.

Un singur exemplu similar îmi revine în minte, cu un fost prim-ministru japonez, Jun’ichirō Koizumi, care a promis că nu va candida pentru al treilea mandat în fruntea partidului său PLD și că se va retrage din postul de prim-ministru din proprie inițiativă (adică fără scandal, fără probleme de sănătate, înfrangere electorală sau scădere de popularitate), odată ce reforma sa emblematică, i.e., privatizarea Poștei, va fi realizată. Și s-a ținut de cuvânt, deși s-au făcut presiuni enorme asupra sa pentru a-și folosi popularitatea mare de care încă se bucura in randul japonezilor, chiar și după o perioadă lungă la carma țării.

Au fost mai multe întrebări din public, printre care posibilitatea de a candida la președinția României, colaborarea cu USR pentru alegerile europarlamentare sau relația cu dna Macovei. Importante nu au fost atât răspunsurile date (pentru că in mare parte deja dezvăluite cu alte ocazii), cât mai ales felul în care ni le-a oferit, cu multe detalii, fără fandoseli inutile și aș putea chiar spune cu sinceritate. Dar cel mai mult a contat pentru mine faptul că la o întrebare din public despre etica în politică, a fost chiar puțin surprins că i se pune o astfel de întrebare cu un răspuns evident, transpirând din chiar porii Platformei RO100, dar mai ales din prisma acțiunilor anterioare ale echipei domniei sale. Pentru domnul Cioloș, etica reprezintă firul roșu al întregului său program civic și politic pe care dorește să îl împărtășească cu noi. A insistat de asemenea foarte mult pe importanța implicării noastre în această Mișcare, aș putea s-o numesc  de trezire a conștiințelor civice, al celor care nu se regăsesc în opțiunile actuale ale Opoziției. Ceva asemănător a început și USR, dar se pare că nu s-a adunat încă o masă critică din diverse motive, unul dintre ele fiind lipsa de experiență politică și administrativă a  unei bune părți dintre cei implicați. În loc de concluzie și parafrazând o persoană din public, vă pot spune că și pe mine m-ați convins domnule Cioloș și voi încerca să contribui după puterile mele la această Mișcare întru promovarea bunului simț și a competenței în treburile Cetății.

O amintire mă chinuie de ceva vreme să-i dau viață. Se întâmpla în seara dinaintea celebrei Revolución în sos românesc; nu împlinisem încă 14 ani și îmi amintesc strigătul unui om de la o fereastră, acoperind până și pocnetul biciului anunțând sărbătorile de iarnă. Acel strigăt încătușat mult prea mult timp într-un corp făcut din sânge și teamă, își uitase până și ADN-ul propriu oricărui sunet: viteza sa de parcurgere a unui spațiu. « Jos Ceaușescu » au fost cuvintele care au biciuit acea liniște albă de iarnă de la fereastra unui bloc vecin. Imediat apoi s-a făcut iarăși liniște, însă într-o altă lume, cea de mai înainte fusese distrusă de « eroarea » normalității care-și reintrase în drepturi. Era ca în filmul SF, Dark city, în care oamenii fuseseră de mult făcuți sclavi de către o mâna de extratereștri care le schimbau în fiecare seară decorurile prin adormiri și treziri repetate; atunci când se trezeau (deși era tot timpul noapte), ei nu mai erau atașați la nimic din trecut, o nouă identitate fiindu-le refăcută. Amintirea unui colțișor de paradis pierdut în timpurile imemoriale ale copilăriei a fost declicul care a creat fisura în acel monstruos mecanism pus la cale cu atâta minuțiozitate de varcolacii negri (era impresia pe care mi-au lăsat-o).

O altă amintire dintr-un registru complet diferit mă pândește în anticamera memoriei. Se întâmpla într-un autobuz care mă ducea la Universitate. O gărgăriță intrase în autobuz și se așezase pe umărul meu și nu mai voia să mă părăsească. Am trăit unul dintre acele momente de fericire pură care venise de niciunde și mi-a umplut sufletul cu o bucurie imposibil de descris în cuvinte. Cu asta ar putea semăna intrarea în paradisul ceresc. Am vrut să păstrez acel moment cât mai mult cu putință, dar a trebuit să o las să plece la stația următoare și trezirea implacabilă în purgatoriul pământesc m-a invadat în secundele (sau minutele, nu-mi mai amintesc, ar fi putut să fie ore, zile, săptămâni, luni sau ani) scurse după zborul ei. Disperarea care m-a cuprins în momentele imediat următoare nu poate nici ea să fie descrisă în cuvinte, poate doar dacă penița (sau mouse-ul) ar fi înmuiată în cerneala reginei angoaselor. Încercasem cu toate puterile mele omenești (ce ironie să vrei să atingi divinul cu puterea unui sclav) să-l readuc la viață chiar dacă știam deja că nu mai aveam dreptul să mă bucur de el. Dar nu puteam să fac nimic, disperarea care mă cuprinse era atât de puternică încât, după mai bine de 15 ani, remușcarea de a nu fi putut să păstrez acel moment încă puțin îmi arde măruntaiele.

Și acum, sunt singur cu angoasele mele care nu încetează să mă hărțuiască ; ar trebui să fac o plângere în numele dreptului la fericire, dar nu cel din Biblie, ci cel al Televiziunii sau al Internetului, noile divinități ale oamenilor așa-ziși liberi. Ce ironie a sorții, fericirea afișată pretutindeni cu pancarte luminoase, se transformă într-o închisoare pentru beneficiarii săi, fără să-și dea seama. Sau poate că o știu sau o simt, însă prețul libertății e o povara prea apăsătoare pentru cei obișnuiți cu reclamele, mai puțîn de 1 % (sau chiar deloc) suferință, 99% fericire. Cine ar putea să facă mai bine, în afară de Dumnezeu și nici măcar El, sau cel puțin nu cu aceste marje de eroare și nu în această viață.

Îmi amintesc de prima mea dragoste și văd zăpada, un zâmbet și o glugă defectă ; o invarteam strângând-o în brațe și o sărutam sau o priveam și acest ciclu perfect căci de proveniență divină se repeta la nesfârșit într-o lume imperfectă și finită, lumea simțurilor mele. Îmi amintesc și acum de mirosul de ceapă proaspătă atunci când o sărutăm în ciuda protestelor sale și pentru că apărusem din senin într-o după-amiază de vara.

Unul dintre cei doi peștișori pe care îi pescuisem cu câteva luni în urmă și care și-au dus veacul într-un mic lighean, tocmai ce a murit. L-am găsit uscat pe balcon când m-am întors seara și îl zărisem numai pe cel mai mic. Într-unul din salturile sale spre libertate sau spre o lume mai încăpătoare decât cea în care-l condamnasem, a reușit să depășească limita superioară impusă de mine. Îi observasem de câteva ori încercările sale sinucigașe și redusesem cantitatea de apă tocmai pentru a împiedica inevitabilul. Însă se pare că nu a fost de ajuns; și oricum dorința de libertate se plătește de cele mai multe ori cu viața.

O amintire mult mai recentă îmi alungă somnul și cere să fie așternută pe hârtie. Văd o mare de luminițe alaturate formând parcă un far gigantic întins pe orizontală, a cărui revărsare de lumină străpunge negura nopții intr-o Agoră a libertății, de unde aceeași vârcolaci negri (sau urmașii lor) mai fuseseră alungați și în trecutul nu prea îndepărtat; imediat apoi zăresc mii si mii de chipuri iluminate străbătute de emoții descătușate. Acei oameni se treziseră cu-adevărat și refuzau să fie iarăși readuși în sclavie, chiar dacă în niște cuști mult mai încăpătoare și cu ornamente mai sclipitoare; privirea lor păstra amintirea gratiilor pe care nu putuseră să le șteargă de pe retină și o nouă încleștare părea iminentă. Însă vârcolacilor le e teamă de lumină, monstruosul lor mecanism se bazează pe completa ignoranță a victimelor de starea in care viețuiesc; la nevoie, ceata lor de strigoi-mercenari e gata oricând să tulbure mințile sau să adoarmă conștiințele. Doar sufletele nu pot fi pe deplin înrobite.

(articol publicat inițial pe site-ul Contributors)