Un vis numit România!„- Mulțumesc. – Cu drag.”

Camus spunea că în inima revoltei sale dormitează un consimțământ.

Cu alte cuvinte, să iubim lumea în care trăim în ciuda absurdității ei, să ne revoltăm împotriva nedreptăților și a dogmelor și să redescoperim cum să o iubim din nou.


De mai bine de 20 de ani de când mă (re)întorc pe meleagurile natale, este poate pentru prima oară când nu am mai simțit acea resemnare ostilă, cu accente de semeție ciufută atunci când mi s-a oferit un serviciu (cu plată bineînțeles). Iar oamenii întâlniți pe stradă au început să-și ducă traiul cu bune și cu rele, fără acea privire de victimă desemnată din oficiu sau la cealaltă extremă, de veșnic revoltat atoateștiutor (din confortul canapelei) împotriva nedreptăților acestei lumi. Un fel de Gică Contra autohton (complexat dar plin de sine), care-și dă cu părerea despre toate, cu acel subtil melanj din șarmul Coanei Chirița cu romantismul desuet a lui Mme de Bovary, totul piperat cu puțin din ignoranța veselă a cetățeanului turmentat; un fel de râsu-plânsu, cu voia dumneavoastră. Dimpotrivă, de aceasta dată, frumoasa amintire ce mi-a rămas în suflet e acel „Cu drag”, care răsuna duios la fiecare „Mulțumesc” al meu, ca un fel de leitmotiv al călătoriei de (re)descoperire a minunățiilor acestei țări, si  îndeosebi a oamenilor care-i dau viață.


Asta nu înseamnă că am ajuns să trăim acum acel plictis prosper al vieții politice occidentale (cu toate beneficiile și imperfecțiunile unei democrații) și că nu mai sunt motive de revoltă. Aș zice chiar viceversa, ca să rămânem în tematica zilei. Viața politică românească continuă să fie majoritar alcătuită din Dinu Păturică, Mama Omida, sau triada Cațavencu-Farfuridi-Brânzovenescu, sub diversele ei metamorfoze cameleonice. Altfel spus, din covrigari bățoși și mândri nevoie mare în găunoșenia lor, din mahalagioaice (moto)cicliste ce se visează curtezane (de ambele sexe, fără discriminare) dar care-și ridică nădragii în piața publică, marionete cu pretenții de păpușări, din mesianici neînțeleși, așa-ziși intelectuali cu ifose de primadone și care se vând la colț de stradă când alegerile se prezintă, din guzgani aurii cu patriotismul în gură dar cu capul plecat spre spânul țar de peste hotare, din aproape-scriitori/ pseudo-doctori sau generali în izmene cu sau fără zorzoane, stând drepți în fata unui pretins rege cu paltonul azvârlit dar cu geacă portocalie când nevoile o cer, ce s-a dovedit a fi gol și mizantrop, cerșind recunoștință în afară când domnia-i e sfârșită; pe lângă ei și din nelipsiții chibiți “fesbucieni” (și dintre care nu mă exclud).


În naivitatea mea de personaj romanesc, aș zice cu ceva din Don Quijote de la Mancha și cu puțin din idiotul dostoievskian (mă gândesc la prințul Mîșkin), mă încăpățânez să visez cu ochii deschiși la România altfel înființată, alcătuită în mare parte din oamenii pe care doar ce i-am redescoperit, adică din cei care muncesc, citesc, gândesc, se întrajutorează la nevoie, construiesc un viitor comun pentru copiii lor, fără să uite să se și bucure de viață, cu micile ei plăceri. Și văd cum acești simpli cetățeni implicați își vor lua destinul în propriile mâini și își vor regăsi într-o bună zi țara cu care să se mândrească și pe care vor putea s-o lase copiilor lor. Când acel moment va sosi, ei nu vor putea alege decât pe cei care să le semene pentru a gospodări treburile cetății în numele lor. Și chiar (îmi doresc să) cred că majoritatea românilor sunt ca cei descriși mai sus, doar că s-au lăsat prinși în capcana indolenței sau a frustrărilor inerente ale traiului de zi cu zi.


Visul meu nu e chiar atât de utopic pe cât pare. Și ca să vă arăt că sunt totuși cu picioarele pe pământ, chiar dacă cu ochii spre cer (un idealist pragmatic, cum îmi place să cred), îmi revin în minte cuvintele Seniorului Coposu chiar când aștern pe hârtie aceste rânduri : “Ca și în alte dăți, calitatea umană a celui ales va arăta și gradul de educație a celor care l-au ales”. Dar în același timp, i se suprapun în gândurile mele, ca întru-un fel de partitură muzicală (sau ca într-un joc cu mărgelele de sticlă, din celebra carte a lui Hesse), cuvintele întipărite pe retină chiar de la prima lectură a Jurnalului fericirii a lui Steinhardt: “ Creștinismul, băiete, nu-i tot una cu prostia. Apele râului Târgului și râului Doamnei nu curg pentru netoți și clopotele bisericii Capra nu bat numai pentru babe cucernice… Creștinismul nu e neapărat bleg”.


Un vis se poate metamorfoza încetul cu încetul într-un proiect comun de țară în care fiecare dintre noi are un rol de jucat. E îndeajuns să credem suficient de mult în noi înșine, să ne mulțumim cu ceea ce avem dar să continuăm a căuta ceva mai bun (Pardon Monșer, ieșind din proscrisa „zonă de confort”), începând chiar cu sine însuși și apoi să (re)învățăm să iubim (din nou) România.

PS De la mine citire, mi se pare că „zona de confort” ține în mare parte de activitățile rutiniere, de convingerile mai mult sau mai puțin ideologice sau pur si simplu de dorința de a trândăvi după o zi de muncă, justificată sau nu. De aici provine și lehamitea de a merge la vot cu cinismul aferent, chiar și atunci când situația pare tragică la o scară generală. Să nu uităm că fiecare dintre noi are o scară personală de probleme ale căror nivel de gravitate nu corespunde celui de pe scara generală (definită pe baza unor criterii care se pot și ele modifica în timp). Bineînțeles că la baza unei societăți sănătoase trebuie să existe o scară de valori morale universal valabile.

„Iubește și fă ce vrei”, bunul simț, cei 7 ani de acasă (dacă părinții s-au ocupat bine de odraslele lor) sunt doar câteva exemple care pot sta la temelia acestei scări de valori morale.

(Articol publicat pe Contributors.ro: https://www.contributors.ro/un-vis-numit-romania-multumesc-cu-drag/)

Lepădare

Când inima-ți se leapădă de carne

Un foc de lavă mocnește în adâncuri

Ce mistuie totul în a sa cale,

Căci creatura își căuta ființa; 

Și sufletul se smulge către ceruri,

Zăbrelele degrabă pârjolite;


Simțindu-ți carnea cum se zbate într-o doară,

Străpunsă de-un vârf de stalactită încinsă,

Croite ca o salbă de coifuri de hârtie purpurie,

Ce-atârnă în poala raiului celest,

Croiala îngerilor plecați în pribegie, 

Lacrimi fierbinți țâșnindu-le din aripi; 


Oh, vis năprasnic de iubire vie

Răpită în drumul ei spre mântuire,

A fost aievea sau doar o nălucire 

Ce dulce chin, ce aprig dor,

Căci sufletul atins de nemurire

se răzvrătise în pieptul unui muritor. 


Sălbatică poftă de slavă stearpă

Ce stă la pândă la un colț de viețuire,

Destine moi de plastilină crudă 

Orbecăind în lumea cea pustie,

Cuprinse parcă de-o palidă beție,

În așteptarea altui zeu ateu; 


Singurătate, blestem al oamenilor goi

Ce se împacă cu a lor deșertăciune,

Privirea lor, de mucegai hrănită, 

Cerșește într-una noul sclipitor 

ori imediatul satisfăcător, 

Vânzându-și sufletul în piață.


Ce dulce chin, ce aprig dor!

Neliniște nostalgică

E acea stare de neliniște nostalgică

Revărsată dintr-un preaplin

Al unei inimi visătoare de basme trecătoare

Cu zâne și cu Feți Frumoși,

Cu nebunie adolescentină fără înțelepciune searbădă

Și cu ființă fără neființă;

O nestare izvorâtă

Dintr-o creatură (ne)muritoare, răpită eternității

De-un păcat comis fără cunoștiință,

Căci prinsă în capcana liberului arbitru

Deși fusese programată să-ncalce interzisul;

O stare de revoltă mută

Când sufletul ți se strânge

În pieptul-ți plăpând,

O melodie uitată în cotloanele pierdute

Ale unor amintiri neîmplinite

Țâșnește prin al tău suflet răvășit.

O durere surdă, un ecou al unei fericiri trecute

Sau al unei fericiri rebele

Ascunsă în anticamera unei iubiri promise

De un zeu necruțător.

Ce soartă crudă, ce dulce dor (amor)!

Inocență răvăsită

Strunindu-și arcul cu migală,

Săgeata-i gata să țâșnească 

Sfidând chiar brațul ce îl poartă 

Căci gândul iute la iubire,

Inc-o inimă vrea să străpungă. 

Dintr-o pădure în depărtare,

Apare Artemis, cu-a ei tolbă,

Lucire a zorilor de ziuă.

Și rana purpurie pare 

Dar și săgeata ruptă-n două,

Migala ascunde o sfială 

O arătare suspină-n zare. 

Divinitatea se revoltă

Căci sufletu-i atins de lacrimi

Uitate de o veșnicie

Și trupu-i leneș, încins de roșu 

Un ascuțiș de vârf-l străbate. 

Chagrin déchiré

Quelle joie m’étrangle le cœur?!

Serait-il le bonheur

Serait-il le malheur,

Ou simplement, le malbonheur ?!


Et pourtant, on essaie d’y survivre

vivre sans ramper pour autant…

Et la plupart du temps, on fait que vivoter.

Ou déchiré dans l’écho d’exister pour quelqu’un,


Ainsi parla la séductrice, son défi au bout des rêves…

Enchanteresse des âmes perdues…

Et le chasseur devint la proie de son instinct

Oh, Circé, exquise créature…

Ce fût la fin, ou tout commencera…

Porți întredeschise spre iubire

Părea doar un mesaj trimis pe fugă

Între două telefoane

O întrebare inocentă strecurată printre rânduri

Și mii de fire nevăzute au-nceput deja croiala

Unei pânze de mătase peste sufletul flămând

De-o iubire trecătoare

ce-ar putea să fie tristă,

Și ce-aștepta cu dor de ducă

Sa se întrupeze iarăși în amurg,

O poartă fusese întredeschisă.


Totul începuse ca o joacă răsărită

Din neantul plictiselii sau din roua dimineții,

I se așezase-n poale, cu candoare și stupoarea

Privitorilor din jur, îndrăgostiți de ea, Sofia,

Un sărut venit pe fugă

Se opri pe obrazul înroșit

El rămase fără voce

Împietrit și zguduit

De ceea ce-ar putea să-apară din senin,

Sufletul se speriase căci deodată, pe negândite

Inc-o poartă se ivise

Și el nefiind de veghe

S-a pierdut în nesimțire

Și pradă ispitei căzu.

Înger demon, nevăzut.

O zburătoare

Plouă cu găleata
Văzduhurile s-au încins
Un dor nebun de viață
Mă arde din rărunchi
Și în vâltoarea ploii
Apare-o arătare,
O șturlubatică pestriță
Se prinde-n hora diafană,
A stropilor cernuți
Prin sita zorilor de ziuă
Un curcubeu dispare
Într-un tumult de șoapte
Rostite pe-ascuns,
Nostalgică poveste
De-odinioară ori de demult,
Ce-a fost și de-ar mai fi să fie…

I had a dream (vous pouvez l’appeler un vœux pieux).

I had a dream (vous pouvez l’appeler un vœux pieux).

Il se faisait que M. Poutine a arrêté unilatéralement la guerre en Ukraine et il a donné un décret présidentiel qui prévoit :

– tous les référendums (en Crimée et dans les autres régions d’Ukraine occupées par l’armée russe) seront refaits dans des conditions transparentes sous l’égide de l’ONU/ OSCE (ou tout autre organisme indépendant). La décision de la majorité des citoyens vivant dans ces régions sera acceptée par les deux pays.

– l’effort d’après-guerre (pour la reconstruction complète des régions détruites) sera entièrement couvert par les personnes les plus riches de Russie (le président donnant l’exemple) qui vont céder au moins la moitié de leur richesse.

– un fond souverain sera créé en suivant le modèle norvégien pour que tous les bénéfices obtenus de l’exploitation du pétrole et du gaz russe reviennent aux Russes.

– de nouvelles élections seront déclenchées en Russie dans un intervalle de temps raisonnable.

Tout cela aura le support sans faille (politique et économique) de toute la communauté internationale.

Utopique, probablement oui.

Ou un moyen tellement incroyable (que cela pourrait marcher) de sortir de cette impasse et surtout sans rester dans l’histoire comme celui qui pourrait déclencher l’Apocalypse (l’épouvantail privilégié par celui qui fût un temps un porteur d’espoir du libéralisme en Russie et aujourd’hui devenu son plus âpre ennemi, ou peut-être que le masque est simplement tombé, à savoir, M. Medvedev).

PS A condition que M. Poutine lise ce texte. Il faut toujours rêver.

(Dor de-o) Noapte de Sânziene

Este noaptea în care pentru un crâmpei de lumină

Furat Timpului, o picătură scursă din veșnicie

Învăluită în fascinația curcubeului de vară întârziată,

Cerurile se întredeschid,

Și deși ar fi putut să fie un moment de fericire neîntinată,

Revărsată în căușul unor inimi prea pline de nimicurile vieții

Poarta rămâne ferecată.

O poartă a sufletelor neîmperecheate, dezlipite din Întreg,

Suflete ce rătăcesc, căutându-se în negăsire,

Și dincolo de nori, ca o nălucă plăpândă

O umbră a unei iubiri ce ar fi putut să fie.

Se furișează în roua zorilor de ziuă.

Un dor neîmplinit!

Révérence à la Femme, hymne à l’Amour

Tu nous ensorcelles un jour,
Tu nous libères, un autre,
Le jour suivant, nous remettons les chaînes.
Dans notre cage, pauvres heureux, au cœur serré,
En attendant la grâce.
D’une tendre main, d’un doux sourire.
Que du bonheur à (p)rendre.
Pourquoi un jour à célébrer
Quand toute l’Eternité nous guette…
un paradis perdu au coin d’un rêve.